„Sunt într-o etapă din viața mea în care sunt extrem de fericită și împlinită”

-interviu cu actrița Roxana Sabău-

E veșnic veselă. Știe să își pună zâmbetul pe față și atunci când în sufletul ei nu e foarte liniște. Și asta pentru că, spune ea, viața e prea scurtă ca să o îmbâcsim cu tristeți. Roxana Sabău a vrut să fie actriță încă din adolescență și s-a bucurat de suportul oamenilor dragi ei în tot ceea ce a întreprins. Tocmai de aceea, consideră că s-a născut sub o stea norocoasă. O stea care, precum ursitoarele din poveste, i-a dăruit un drum profesional așa cum și l-a dorit, întâlniri din care a avut doar de învățat, o familie frumoasă și un copil… de revistă.

 

Ești al treilea om de teatru care ieșit din „pălăria cu nume” a proiectului „Oameni de teatru” și mărturisesc că îmi este foarte greu să pun la punct întrebările pentru tine. Și asta pentru că ne cunoaștem de foarte multă vreme și deci e destul de dificil să fiu obiectivă în ceea ce te privește. Așa că, te voi lăsa pe tine să îți adresezi prima întrebare. Evident, cu răspunsul aferent. 

Mi-ar fi plăcut foarte mult ca acest interviu să fie unul live, față în față. Să ne așezăm comod amândouă și să începem să povestim, să ne uităm ochi în ochi și să râdem. Să râdem mult așa cum facem de fiecare dată. Din păcate, în vremurile pe care le trăim putem să facem acest lucru doar virtual. Revenind la provocarea ta…. Ce întrebare mi-aș pune?  E simplu. Aceasta este: „Îți mai aduci aminte?” Îți mai aduci aminte, Roxana, de bucuria cu care mergeai la repetiții? Mai ții minte emoțiile dinaintea premierei și serile lungi petrecute alături de colegi, după spectacole? Îți mai amintești multele ore petrecute în teatru, ore care făceau nopțile să fie atât de mici? Da! Îmi aduc aminte de toate acestea. În fiecare zi. Poate de aceea îmi este atât de dor. De scenă, de teatru, de colegi, de viața mea de dinainte de vremurile astea ciudate pe care le trăim. 

Părinții visează pentru copiii lor drumuri profesionale care să le asigure o viață liniștită și sigură din punct de vedere financiar. Ce te-au vrut ai tăi atunci când erai copil și cum te-ai apropiat de teatru?

Sunt un copil crescut de bunici. Bunicul meu a fost medic militar și evident, crescând în mediul respectiv, mi-a influențat cumva… visele despre ce mă voi face când voi fi mare. Până pe la 16 ani, asta am vrut să mă fac. Medic. După care am început să merg foarte mult la teatru, am intrat într-o trupă de teatru de amatori și visul meu s-a transformat în altul. Acela de a deveni actriță. Nu am avut parte de „lupte” cu părinții mei în momentul în care le-am spus că vreau să mă fac actriță. Am avut toată susținerea lor necondiționată. Susținere pe care o am și acum. Și le mulțumesc din suflet pentru asta. E esențial pentru oricine să aibă sprijin în drumul prin viață din partea celor dragi. Iar eu am fost și sunt o norocoasă. 

La ce te-ai așteptat atunci când te-ai apucat de meseria aceasta și cum o percepi acum? 

Când am urcat prima oară pe scenă eram tânără rău de tot. Eram proaspăt ieșită de pe băncile facultății. Am avut mare noroc să mă angajez exact în anul în care am absolvit. Am dat licența în vară și în iarnă deja repetam pe o scenă profesionistă. Cea a Teatrului Clasic. Cum eram atunci? Cum ți-am spus.. obraznic de tânără și cu vise de celebritate și glorie eternă (râde). Acum, când, din cauza vremurilor pe care le trăim, am mult mai mult timp de reflecție, îmi dau seama că bucuria meseriei ăsteia constă în lucruri mult mai profunde și că orice hop, dâmb ori groapă întâlnită în drumul meu profesional a fost, de fapt, o lecție pentru care sunt recunoscătoare. Uite, pot spune, cu mâna pe inimă, că am ajuns într-un punct al existenței mele în care… mă bucur de mine. 

Anul acesta se împlinesc 13 ani de când ai pășit pentru prima oară pe o scenă profesionistă. Au fost cu noroc  întâlnirile teatrale de care ai avut parte? De ce da? Sau… de ce nu?

În viața mea nu am avut parte niciodată de întâlniri profesionale… mai puțin norocoase. Au fost, desigur, unele despre care pot spune că nu au avut… chimia necesară sau nu s-au petrecut așa cum aș fi vrut eu. Majoritatea însă mi-au produs bucurii, iar unele dintre ele au… crescut în prietenii la care țin enorm. 

Fă-mi, dacă poți, un top trei întâlniri profesionale pe care ai vrea să le repeți. 

Mi-e foarte greu. Ba, nu… mi-e imposibil. Dar pentru că știu că nu pot scăpa de întrebarea aceasta, o să îți fac un… top 2. Și o să încep cu prima mea întâlnire cu scena… prima dragoste, ca să zic așa… s-a petrecut acum 13 ani. Cel care mi-a nășit cariera a fost Alexander Hausvater, în spectacolul „Amoc”. Când am urcat prima oară pe scenă, habar nu aveam cu ce se mănâncă meseria aceasta… parcă nu știam nici să pășesc pe scenă, cum să îmi țin mâinile… ce să fac cu corpul meu. Am plâns enorm zilele acelea. Alexander Hausvater e un tip foarte pasional. Tot ce se întâmpla în jurul meu era enorm, total, imens, iar eu mă simțeam ca o mică pietricică în calea lui. Totuși, tot „chinul” acela – și vreau neapărat să păstrezi ghilimelele – a fost foarte frumos. Am crescut atunci, învățând meserie, precum Făt Frumos din poveste. Într-o lună, cât alții în câțiva ani. 

A doua întâlnire care pe mine m-a marcat enorm este una recentă, cea cu Radu Iacoban. Un artist care a avut o încredere incredibilă în mine atunci când m-a distribuit în spectacolul „Tatăl”, în care joc alături de colegii mei Ovidiu Ghiniță – marele Ovidiu Ghiniță, care face aici un rol FA-BU-LOS! – Andrei Elek și Iulia Dinu. E un spectacol și un rol care îmi va rămâne amprentă pe suflet toată viața. 

Cum trebuie să fie regizorul cu care tu rezonezi cel mai bine?

Să aibă multă răbdare. Eu sunt o persoană destul de haotică și destul de dezordonată, mai ales când încep să lucrez la un spectacol. Vreau să le fac pe toate. Vreau să fac tot deodată. Propun o multitudine de chestii, chiar dacă nu sunt neapărat cele mai bune pe moment, pentru ceea ce cere regizorul. Mă joc foarte mult, glumesc foarte mult. De aceea, regizorul perfect pentru mine ar fi cel care îmi înțelege felul de a fi, care mă lasă să mă joc, poate să mă stăpânească și are înțelepciunea și răbdarea să mă aducă acolo unde trebuie. 

Aparent ești un om foarte vesel. Totuși, cei care te cunosc mai bine, știu că ești deopotrivă de o sensibilitate aparte. Cât din personalitatea ta, din Roxana cea de toate zilele, iese la suprafață în rolurile pe care le interpretezi? 

Sunt un om vesel, glumeț, ghiduș. Asta nu înseamnă că nu sunt capabilă să fiu serioasă atunci când e nevoie. Cât din personalitatea mea duc pe scenă? Îmi place să cred că las pe fiecare rol o amprentă personală bine dozată. Un pic din mine. 

Povestind cu tine ai menționat la un moment dat o sintagmă pe care cred că merită să o amintim în contextul de față. Și anume „importanța igienei profesionale a actorului”. Dezvoltă, te rog, acest concept. 

A fost o perioadă în existența mea în care amestecam foarte mult viața mea personală cu viața de la teatru și am constatat că mi-am făcut un mare deserviciu. Mi-am dat seama că ceea ce este acasă, trebuie să rămână acasă. Fie că este vorba despre bucurii sau despre necazuri. E valabilă și reciproca. Nu trebuie să-i „pedepsești” pe cei de acasă cu încărcătura emoțională de la teatru. Nu e nici firesc, nici corect. Aceasta este prima regulă atunci când vorbesc despre „igiena actorului”. 

După aceea, mai contează pentru mine foarte mult, felul în care respecți scena. Scena merită respect. La fel și oamenii ei. Fie că este vorba despre actori, fie că este vorba despre personalul tehnic, care este esențial pentru noi. Sunt oameni care întotdeauna vin la teatru înaintea noastră, a actorilor, și pleacă după noi, care se străduiesc de acolo, din culise, ca noi să putem… străluci. Acești oameni merită tot respectul și mulțumirile noastre. 

Spectacolul propriu zis trebuie la rându-i, respectat și, indirect, omul care a venit să te vadă în acel spectacol, care își consumă câteva ore din viața lui ca să te vadă pe tine, ca să primească un mesaj, niște stări. Nu poți să îl tratezi superficial. Nu ai dreptul să faci asta. 

Ești un om foarte activ în comunitate. Atât în cea reală, cât și în cea virtuală, pe rețelele de socializare. Cât de important este, pentru un actor, să fie aproape de publicul său și după ce coboară de pe scenă? 

Hahaha! Mie îmi plac foarte mult rețelele de socializare. Cine mă cunoaște știe că sunt cu telefonul în mână non stop. Îmi place la nebunie să „frunzăresc” internetul și de multe ori sunt „trasă de urechi” de cei din jur pentru că nu mai las telefonul din mână. Dincolo de orice fel de glumă, lumea virtuală este, vrem nu vrem, parte a existenței noastre. Și, acum, mai mult decât oricând, simțim asta pe propria noastră piele. Nu putem să o ignorăm. Putem, în schimb, să profităm de ea. Iar pe noi, actorii, ne ajută foarte mult să intrăm în casele celor care, ulterior vor intra în… casa noastră, în sala de spectacol. Cred în autopromovare, cred în șansa de a livra spectatorilor, online, acele mici lucruri din viața ta de artist și de om, care să îi facă să te simtă „unul de-al lor”. 

Tot tu spuneai la un moment dat că actorii sunt „copii care se joacă toată viața”. Poți să îți păstrezi această bucurie tot timpul?

Mă cunoști. Cred că mă joc și atunci când dorm. Ține de bucuria de a trăi frumos fiecare clipă a existenței mele. În plus, acum am și un partener de joacă pe cinste, fiica mea. Crezi că aș putea rezista tentației? 

Și apropo de copii dincolo de scenă, Roxana Sabău este și mămica unei fetițe… de reclamă. Cum s-a schimbat viața ta de când a apărut ea pe lume?

Sunt o mămică, ca orice mămică. Cu griji, cu bucurii, cu mici panici și fericiri enorme. Pentru că sunt norocoasă și am ajutor din partea celor dragi mie, pot în continuare să îmi fac meseria ca la carte. Drept e că acum mă ghidez după acel celebru cântecel din Merry Poppins: „(…) sunt o fată frumoasă, devreme acaaaasăăăăă.”

Și întrebarea 13… care sper eu să fie una cu noroc: „Care e întrebarea pe care ai așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o?” Întrebare, răspuns.  

Mi-ai „smotocit” un pic sufletul și mă bucur că ai făcut asta. Întrebarea pe care mi-aș dori-o acum, la final, ar fi: „Cum se simte Roxana, acum? La final de an 2020?”  Răspunsul e simplu: „Sunt într-o etapă din viața mea în care sunt extrem de fericită și împlinită”.