„Sufletele noastre sunt, toate, perfecte și frumoase. Felul în care alege un om să se comporte e cel care face diferența”

– Interviu cu actrița Mariana Tofan –

Energie. Bucurie. Și o nebună poftă de a face lucruri frumoase. Acestea sunt ingredientele care, puse laolaltă, o construiesc ca om și ca artist. Iubește scena și știe că acesta este locul care îi dăruiește experiențe și întâlniri așa cum nici un alt loc nu îi poate dărui. Actrița Mariana Tofan a învățat să ia doar ce e bun din tot ceea ce i se întâmplă, a învățat să înțeleagă oamenii și să se bucure de fiecare zi. Și tocmai de aceea, își trăiește fiecare zi, ghidată de o… zicere care îi e motto în viață: „A iubi ceea ce pare cel mai dificil de iubit este cel mai important lucru pe care îl poate face cineva, ca om.”

Te cunosc de ceva vreme și știu că, dacă e să spun cuiva cum ești, printre primele vorbe care îmi vin în minte e… hotărârea. Știu că ai fost hotărâtă încă din anii cei mai mici că te vei face artistă. Cum s-a produs apropierea ta de teatru?

Nu prea știu, n-a fost o întâmplare marcantă. De pe la 3 ani am început să spun ca o să mă fac actriță și, bineînțeles, toată lumea râdea de visele copilului, că doar asta e treaba copiilor: să viseze că se fac actori și astronauți, și medici, și ce mai visează orice copil. Apoi, pe la 14 ani, am avut o perioadă în care am vrut să mă fac medic. Prin clasa a IX-a, am început să fac teatru în mod organizat: la Școala populară de artă și în cenaclul liceului. Admiterea la facultate a venit firesc, apoi.

Ești bistrițeancă, începuturile tale pe o scenă profesionistă s-au produs la Brașov, iar acum ești actriță la Arad… care dintre aceste trei repere spațiale e cel mai „acasă” pentru tine? De ce?

Cumva toate locurile în care am stat sunt „acasă”. Au fost etape diferite și definiția lui „acasă” a fost diferită în fiecare etapă. La fel și oamenii care au compus „acasă”. Acum Aradul e „acasăȚ, dar în viata nu se știe niciodată pe unde te poate purta valul.

Întâlnirile pe care le avem în viață și profesie sunt cele care ne.. cresc sau, dimpotrivă, ne dărâmă. Care e întâmplarea/întâmplările care te-au marcat radical în viață? Dar în carieră? Fără de care nu ai fi ceea ce ești acum?

Pe mine întâmplările dificile m-au format. Am avut parte de vreo 2 regizori, nu o să le dau numele, care s-au purtat mizerabil cu mine. Ei bine, asta m-a întărit fantastic, m-a… centrat, m-a făcut să am încredere în mine. La Brașov, în primii ani de după facultate, am avut parte de niște colegi extraordinari, care m-au ajutat foarte mult, de un talent și de o omenie care sunt rar de găsit: Mircea Andreescu și Virginia Itta Marcu. Când mi-a fost greu, am cerut ajutorul celor mai experimentați. Și, de cele mai multe ori, l-am și primit. Or pentru mine, acest lucru a fost și este vital. N-am avut niciodată, atunci când vine vorba despre meserie, orgoliul să mă descurc singură. Dimpotrivă. Scena e un loc al lui „împreună”. Asta am crezut tot timpul și așa mi s-a și întâmplat. De altfel, relațiile care se stabilesc între noi, ca actori, sunt greu de egalat în viața civilă. De regulă, nu apuci să trăiești cu cineva atât de multe câte îți este dat să trăiești cu colegii de scenă și la un nivel atât de profund.

Voi, actorii, sunteți, cred eu, tare norocoși. Aveți șansa să trăiți în fiecare seară, altă viață. Dintre personajele pe care le-ai jucat până acum, care e cel pe care îl simți cel mai aproape de tine? Cel cu care…. ai pleca acasă?

Nu am un personaj preferat. E ca atunci, bănuiesc, când ai mulți copii, nu ai cum să-l iubești pe unul mai mult și pe altul mai puțin. Fiecare dintre personajele pe care le-am… trăit m-a învățat ceva, fiecare dintre ele m-a construit într-un fel. Și eu cred foarte tare în Dumnezeu și în rosturile sacre ale fiecărei întâmplări. Așa că știu că în fiecare moment al vieții mele mi-a fost dat cel mai util și bun rol pentru mine. Am văzut/simțit felul în care m-au ajutat și m-au învățat exact ce aveam nevoie. Nu am avut niciodată frustrări că nu am jucat ceva sau că n-am fost distribuită în vreun spectacol: dacă n-am fost, înseamnă că nu trebuia să fiu, că nu era necesar pentru mine.

Actoria nu e o meserie care se întâmplă doar la… serviciu și doar în timpul orelor de program. Care sunt lucrurile pe care le faci tu pentru a fi mereu „pe fază”? Pentru a nu te plafona?

Concret, ca lucruri mari, am mai făcut o facultate care completează actoria: Design vestimentar. Pentru mine costumul a fost întotdeauna foarte important în conceperea rolului și, la un moment dat, am decis că e cazul să fac ceva nou, așa că am făcut facultatea asta, care mi-a dat o perspectivă nouă asupra multor aspecte din teatru. Am mai făcut și fac pian. Am o mulțime de preocupări dintre cele mai diverse ca să-mi țin mintea alertă și elastică. Citesc ce apare nou în materie de metode și școli de actorie, iar acum, cu multele reprezentații online, am văzut mari spectacole cu actori incredibili din toata lumea.

Ți s-a întâmplat vreodată să nu îți placă ceea ce joci? Și dacă da, ce ai făcut ca să nu simtă și publicul asta?

Motto-ul meu în viață e următorul: „A iubi ceea ce pare cel mai dificil de iubit este cel mai important lucru pe care îl poate face cineva ca om.” Așa că asta am făcut: am învățat să-mi placă, am învățat să iubesc ce nu-mi place, am învățat să găsesc sensuri noi, să mă poziționez altfel, să îmi schimb blocajele care mă împiedicau să vad binele din experiența aparent neplăcută.

Ce preferi… aplauzele publicului sau aprecierile criticii?

Nu citesc cronicile (râde). Îmi sunt indiferente. Nu simt nevoia unui astfel de feedback. Dacă vreau să văd cum și unde mă situez, mă uit pe filmare. Sunt suficient de critică cu mine (dar nu exagerat) încât să-mi vad greșelile sau locurile perfectibile. Meseria în sine mă împlinește atât de mult, încât să caut și alte tipuri de recompense mi se pare inutil. Eu cred că orice actor are un simț interior care îi spune când e bine, când nu, și când e genial pentru că…nu joacă el. Aplauzele da, sunt hrana mea. Mi se și spune foarte des ca știu să mă bucur atât de frumos de aplauze, încât și publicul e încântat.

Hotărârea, determinarea… sunt lucrurile care, după cum spuneam și mai devreme, consider că te caracterizează cel mai bine. Ai absolvit și un master în Management cultural, mânată tocmai de dorința de a schimba lucruri, de a le pune pe linia corectă…

Am și uitat de master! (râde) A fost demult. Și, da! Eram mânată de dorința de a face altfel, diferit, cu mai multă deschidere și dedicare către Artă. Între timp am înțeles că lucrurile au un curs al lor care nu ține de mine, oamenii au locurile lor care se schimbă sau nu. După cum vrea inteligența vieții și după cum le e rostul. Nu mai am ambiții de acest gen. Am devenit egoistă cu timpul. Mă interesează parcursul meu, nu al instituțiilor, nu al colectivității. Am învățat că dau și o să dau socoteală pentru ce am făcut cu mine, nu cu ceilalți. Dacă viața mă va pune vreodată în situația de a putea schimba ceva pentru o colectivitate, o voi face cu gândul la păstrarea valorilor fundamentale ale teatrului: libertatea de exprimare, profunzimea trăirii și gândirii, frumusețea, colaborarea, toleranța, armonia, umanitatea, creativitatea.

Ești un om dinamic și implicat și dincolo de scenă. Organizezi festivaluri, te implici în proiecte umanitare… În cazurile acestea, ce te bucură mai mult: drumul (pregătirea, organizarea) sau destinația?

În festivaluri, mă bucură colaborarea cu mulți oameni foarte diferiți, provocările permanente pe care le am de a rezolva situații limită, îmi place că pot să îmi împing limitele și mai mult de fiecare dată. Organizarea unui festival e… cu adrenalină (râde). Și, da! Finalul, când vezi câtă lume se bucură, e apoteotic!

Încercăm un top trei al întâmplărilor puse la cale de tine care ți-au oferit cele mai mari bucurii?

Sper să reușesc să aleg doar trei. Festivalul de teatru „Start” este festivalul național al absolvenților școlilor de teatru. E așa o bucurie să-i vezi pe cei tineri! Să poti să ai toate școlile de teatru din Romania vreme de o săptămână la tine acasă. Sunt la vârsta la care mă uit atentă la cei tineri să văd cu ce pot să-i sprijin, să le spun ce mi-ar fi folosit și mie să știu când eram la vârsta lor și nu mi-a spus nimeni. Să-i încurajez, să-i susțin, să vad în ei direcțiile bune de urmat, potențialul, să le descopăr felul diferit de a gândi fața de ceilalți. Se mai vede acolo și școala: care are grijă de student și chiar îl pregătește pentru meseria asta și care e scoală de teatru doar cu numele. Se vede cine are respect pentru scenă și îi înțelege sacralitatea și cine e acolo pentru glorie efemeră și bătăi între orgolii.
Cel de-al doilea eveniment pe care eu îl consider ca fiind cumva de referință pentru mine e festivalul „Codru” la a cărui organizare am participat în 2019. De fapt, am fost 4 oameni care l-au organizat. A fost magic, am cunoscut atât de mulți artiști din atât de multe domenii. Ce s-a întâmplat acolo a legat prietenii și colaborări durabile și frumoase. A fost atât de greu și de la limită și a avut un succes atât de mare, încât rămâne un reper pentru mine. A fost și un fel de examen al meu cu mine, al parcursului meu. Știi cum e, te tot antrenezi, te antrenezi și habar nu ai dacă în ziua competiției o să fi în formă sau dacă o să câștigi. Ei bine, eu am câștigat cursa pentru care mă antrenasem câțiva ani înainte. Și mai sunt festivaluri a căror manager am fost (sper că o să mai fiu după ce intrăm într-o oarecare normalitate), dar nu le mai pot diferenția după gradul de satisfacție, celelalte nu au fost atât de grele, au fost… „vacanțe” toate.

Cum arată, sufletește vorbind, oamenii pe care nu îi dorești în preajma ta?

Sufletește vorbind nu există om pe care să nu-l vreau în preajma mea. Sufletele noastre sunt – toate – perfecte și frumoase. Felul în care alege un om să se comporte e cel care face diferența. N-aș putea spune că sunt foarte încântată de cei neasumați, de trișori, de cei care promit și nu se țin de cuvânt, de cei care nu știu să spună „iartă-mă”, de cei pentru care a avea dreptate e mai important decât a colabora, de cei care nu respecta libertatea de exprimare și de gândire a semenilor lor.

Ești un om care are mare grijă de cum arată – și la propriu – lumea din jurul tău. Dacă ar fi să îți „mobilezi” viața, cu ce ai face-o?

Aș alege să-mi mobilez viața cu omenie, bunăvoință, îngăduință, artă, frumusețe. Cred că dacă am transforma războaiele și conflictele în concursuri de „care știe să rezolve mai frumos și mai elegant o situație, în avantajul tuturor”, am putea trăi în rai cu toții. Avem nevoie de atât de puțin, de fapt!

Ori de câte ori te sun îmi spui că ești implicată în câte un proiect. La fel se petrece și de când au început vremurile acestea antipatice pe care le trăim. Care au fost lucrurile bune care ți s-au petrecut în această perioadă?

E cumva ciudat. Nu s-a schimbat nimic la mine, în viața mea. Atât că observ cum se schimbă oamenii și asta mă întristează. În vremuri grele, până acum, în istorie, oamenii deveneau mai uniți și… mai oameni, greutățile comune te fac mai bun și mai dispus la colaborare. Ei bine, surpriza mea mare e că de data asta nu e așa, e o dinamica diferită față de ce am citit și am trăit până acum: cei buni devin cumva neimportanți și invizibili și „iau amploare” cei agresivi și cu capacitate de sinteză și analiză mică. Bunul simț, gândirea critică, credința, valorile creștine sunt ridiculizate, căzute în derizoriu și sunt promovate la rang de cinste: superficialitatea, efemeritatea, dezbinarea, lipsa de scop. M-ai întrebat de fapt despre lucrurile bune pe care mi le-a adus aceasta perioadă. Am încetinit ritmul, ceea ce îmi dă o mare satisfacție. Apuc să fac totul mult mai gândit, conceptualizat, să mă gândesc la esența a ceea ce fac și ce vreau să aduc în lume și să exprim prin fiecare dintre acțiunile mele, oricât de mici.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

Mi-e dor de blândetea și gentilețea din relațiile interumane, de capacitatea de a ne face glume și farse, de a ne bucura, de a ne regăsi ca frați și oameni, de a ne aminti să întoarcem și obrazul celălalt.

Care e întrebarea pe care ai așteptat-o de la mine și pe care nu ți-am adresat-o? Întrebare, răspuns….

Mi-ai pus întrebări care m-au obligat la introspecție, inventariere, clasificare, sinteză, m-ai provocat să mă vad din multe puncte de vedere și e suficient. E chiar revelator pentru mine și pentru asta îți mulțumesc. Nu am ce să cer mai mult.

Un interviu de Andreea Medinschi