„ (…) puțin e mult mai mult decât nimic, iar mai multe puținuri la un loc pot schimba lumea”

– Interviu cu actorul Ștefan Statnic –

Oamenii pe care îi apreciază sunt cei de la care poate învăța. Lucrurile care-i revin permanent în memorie sunt cele care-și găsesc obligatoriu, rădăcinile în emoții și stări. Ființele pe care și le ține aproape sunt cele pe care le respectă sau simte că le poate ajuta. Actorul Ștefan Statnic știe să își construiască drumul în viață și pe scenă lăsând îndărătul său „urme” bune și cu folos. Și mai știe că e tare sănătos să profiți de „binele” pe care îl ai, pentru a dărui „bine”.

Ce fel de copil ai fost? Prevestea ceva alegerea pe care ai făcut-o ca fiind profesia ta?

Prea visător. Contemplativ. Corect. Timid. Bătăuș. Stângaci când nu mă simțeam acceptat. Cu poftă multă de joacă, de râs și de aventuri când eram cu prietenii. Atunci când eram supărat și n-aveam chef de oameni, petreceam mult timp privind oarecum în gol, privind formele obiectelor sau ale plantelor, norii, texturile, liniile, proporțiile, culorile, lumina, ascultam sunetele, zgomotele din zonă, mă gândeam la cum interacționau toate astea; găseam o plăcere compulsivă în a descompune momentul respectiv în bucățele și apoi, parcă încercam să înțeleg de ce toate la un loc îmi dădeau o anumită stare. Îmi plăcea jocul ăsta, mă liniștea. Interacționam cu tot ce mă înconjura, liber și firesc, nu eram constrâns la nimic, de nimeni.

Și pentru că eram foarte curios și imaginația era o bună ascunzătoare, citeam întruna povești (în loc să fac teme). Un pic mai târziu am descoperit SF-ul. Eram super absorbit și îmi imaginam palpitant personajele și locurile, știam cum e lumina, culorile sau alte detalii  și uneori, în momentele cheie, mă opream și făceam scenarii alternative în cap. Citeam avid revista „Magazin” (un fel de „National Geographic” românesc din anii 80), lăsam orice pentru emisiunea tv „Teleenciclopedia” și puteam să vizionez filme, oricâte, oricând. Până la facultate, pe mine m-a educat CINEMA-ul. Mama mi-a dat câteva lecții esențiale și de restul s-au ocupat eroii mei din toate filmele. În mod firesc puteam sta lipit de televizor fără limită. O persoană apropiată îmi spunea că sunt „televizorist” de profesie. Teatrul l-am cunoscut tot la TV și abia în adolescență am început să merg la spectacole în Arad sau chiar prin alte orașe. Nu m-am gândit niciodată serios să devin actor (eram prea timorat) sau regizor, sau scenarist, deși făceam toate astea în joacă, dintotdeauna, în minte. Doamna profesoară Cornelia Olteanu care mă medita la „română”, m-a îndrumat către o trupă de teatru pentru elevi. Din joaca asta am pornit. Altfel, e posibil ca acum să fi fost medic.

Ai absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității ,,Babeș Bólyai”, din Cluj. Cât de mult te-a „crescut” pe tine faptul că te-ai școlit la Cluj, într-o facultate bine cotată și într-un oraș eminamente cultural?

Am ales facultatea din Cluj intuitiv. Aveam 17 ani și începusem să mă gandesc la actorie mai serios. La un festival de amatori cunoscusem niște studenți de anul I din Cluj. Ne-au invitat la unul dintre examenele lor de actorie. Ziua în care am pășit în Cluj a fost o zi bună și pe vremea aceea, zilele bune erau rare. Ceva inexplicabil m-a făcut să mă simt bine de la Gară și până la facultate. Când am intrat în curtea Facultății de litere, am fost complet fermecat. Examenul prietenilor studenți a fost reușit, ei erau tonici și păreau împliniți, așa că am vrut și eu un „așa ceva”.

Pe atunci, Facultatea de teatru din Cluj era chiar la început. Când am intrat eu, trecuseră abia cinci ani de la înființare. Toți îmi spuneau că e o prostie să merg la Cluj. Altele erau orașele „potrivite” dacă îmi doream “să nu îmi ratez cariera” : București, Iași, eventual, Tîrgu Mureș. Pe vremea aceea, facultatea era departe de a fi bine cotată și pe bună dreptate. Unii profesori erau de formă, bifau doar condica, alții – nici măcar nu călcau prin școală – le țineau asistenții cursurile. Dar am avut și șansa întâlnirii cu câțiva profesori eminenți care m-au salvat, și nu doar ca actor.

Școala îți dă un pachet de cunoștințe pentru viitorul drum în profesie. Care sunt lucrurile care ți s-au întâmplat după ce ai absolvit facultatea, lucruri pentru care nu te-ai simțit pregătit?

De pe la 20, până la aproape 30, am trăit în New York. În bună măsură m-am format ca adult acolo, unde lucrurile mergeau bine de sute de ani. Concurența acerbă obliga organic la profesionalism, politica funcționa pentru oameni, poliția era politie iar justiția… ceva frumos! Deși nu m-am regăsit în stilul de viață de acolo și mi-am dorit în fiecare zi să mă întorc acasă, sunt nostalgic după ordinea socială de acolo, după atâtea drepturi și oportunități pe care chiar și un emigrant le are. Nu am fost pregătit să găsesc atâta impostură acasă, debandadă, corupție cumplită, nepotisme revoltătoare și toate metehnele trecutului nostru „glorios” atât de adâncite printre noi. Totuși, ne schimbăm încet spre bine odată cu schimbarea generațiilor și cu ajutorul celor mai puternici și mai idealiști dintre noi. Sper doar să nu vină nicio catastrofă, niciun război, niciun pact politic inuman care sa ne arunce din nou jos de pe scărița asta pe care ne tot căznim să urcăm.

Nae Caranfil spunea într-un interviu niște vorbe care mie mi s-au întipărit în minte. Spunea așa… „Orice destin depinde de întâlniri cruciale pe care le ai de-a lungul şi de-a latul vieţii. Trebuie să ştii să exploatezi aceste întâlniri, atunci când se întâmplă. Eu am avut câteva. Pe unele am ştiut să le folosesc, pe altele, nu.” Care sunt întâlnirile tale artistice… esențiale? Acelea pe care ai știut să le folosești ca să ajungi ceea ce ești acum.

Sunt recunoscător pentru multe întâlniri. Unele întâmplătoare. Altele căutate, chiar vânate. Am avut oportunitatea să lucrez și să învăț de la câțiva artiști remarcabili: Nicole Kehrberger, Theodor Cristian Popescu, Habala Peter, Leon Lučev, Melina Pota Koljević, James Alby, Cary Joji Fukunaga, Michael Fassbender. Dar crucială a fost și este doar una – desigur, întâlnirea cu profesorul meu de actorie, Bács Miklós.

Poate de aia mă simțeam așa de bine în Cluj; urma să-l întâlnesc pe Profu’. Am primit și eu și colegii mei, mult de la Profesorul nostru. Foarte mult. Unii ne rușinam pentru că nu eram capabili să ținem pasul cu dumnealui. Eu cred că am fost la momentul respectiv prea imatur pentru o asemenea întâlnire. Nu cred că eram capabil să absorb nici un sfert din ceea ce primeam. Dar atât cât am reușit să învăț a fost esențial și a reprezentat o bază vie pentru tot ce am devenit, și nu mă refer doar la actorie. Am crescut fără o figură paternă viabilă, fapt care m-a lăsat cu tot felul de carențe. Profu’ a devenit modelul meu ca om, ca artist, ca prieten. Am învățat să am încredere în mine, să mă arunc, să vorbesc mai puțin și să fac mai mult, să muncesc din greu, pentru că „nimic nu e pe vorbitelea, totul e pe făcutelea”. De multe ori credeam că nu sunt un student suficient de bun pentru așa un profesor, că merita studenți mult mai buni. Sunt adânc recunoscător nu atât pentru norocul de a-l fi întâlnit, cât pentru munca titanică, generozitatea nemărginită, căldura și nu în ultimul rând, profesionalismul nemaipomenit cu care Profesorul nostru ne-a luminat.

Dar momentele pe care le regreți?

Regret că nu m-am străduit mai mult, că mi-a fost frică pe alocuri și nu am „profitat” din plin de oportunitățile din școală.

Dincolo de scenă, Ștefan Statnic e și regizor, scenarist și actor de film. Care dintre aceste trei (alte) ipostaze îți oferă cele mai mari bucurii?

Îmi plac în egală măsură, dar în feluri foarte diferite. Le-am exersat pe toate întreaga copilărie în jocuri și vise cu ochii deschiși. E mult să cred despre mine că sunt regizor sau scenarist. Am regizat doar un film scurt și am lucrat la câteva scenarii. Pe lângă cele câteva roluri, am mai participat în varii feluri la crearea câtorva filme și am făcut asta din pură pasiune. Datorez în bună măsură activitatea mea în film unei foste colege și prietene pe care am cunoscut-o în facultate, Cristina Groșan. Cred că ea a văzut ceva potențial în mine în direcția filmului, așa că am colaborat în mai multe proiecte care au participat în festivaluri internaționale și au fost de câteva ori premiate. Am participat împreună la Sarajevo Talent Campus, din cadrul Festivalului de film din Sarajevo. Unul dintre proiectele noastre a câștigat un concurs de scenarii și a fost finanțat în cadrul acestui program; mai apoi a câștigat premiul pentru cel mai bun film făcut în urma experienței din Sarajevo Talent Campus. În ultimii ani, m-am focusat pe alte lucruri, dar perioada în care am făcut film a fost una fastă, am muncit cu multă plăcere și pasiune și îmi lipsește. Îmi mai doresc.

Ce contează mai mult pentru tine: aprecierea publicului sau a criticii?

Criticii sunt parte din public, iar publicul este criticul suprem.

Voi, actorii, aveți șansa vizibilității. Lumea vă cunoaște de pe scenă, vă (re)cunoaște pe stradă. Cât de mult te responsabilizează pe tine ca individ această vizibilitate?

Când eram copil, mă mai dădeam când și când în spectacol la școală fie că spuneam o poezie, dansam sau doar făceam pe nebunu’. Dar, în general, eram retras și nu voiam să fiu văzut. Acum, momentele când mă dau în spectacol sunt mai mult pe scenă și uneori, cu familia sau cu prietenii apropiați. În rest, încerc să trăiesc simplu și nu caut atenție în niciun fel. De multe ori uit că sunt persoană publică și că repezint o importantă instituție de cultură. Desigur, mă străduiesc să reprezint onorabil breasla din care fac parte și, pe alocuri, să folosesc imaginea publică de care beneficiez pentru a face bine.

E vizibilitatea aceasta și o șansă pentru a face lucruri bune cu un mai mare impact? Mă gândesc, de exemplu, la acțiunile de voluntariat în care ești implicat.
Exact, vizibilitatea poate fi folosită în moduri utile. Am făcut ceva voluntariat, dar nici pe departe atâta cât e nevoie și cât mi-aș dori, dar, puțin e mult mai mult decât nimic, iar mai multe puținuri la un loc pot schimba lumea. Din păcate, mare parte dintre noi nu am crescut într-o cultură a voluntariatului, nu am beneficiat de o educație a generozității dezinteresate, a empatiei aplicate. Asta cred că ar trebui să fie cea mai importantă materie din școală și una dintre materiile de Bacalaureat.

Cred că Anatole France spunea: „Până când nu iubeşti un animal, o parte a sufletului rămâne adormită.” Cât de mult ți se potrivește ție zicerea aceasta?

Păi mi se potrivește, ce să mai..?! Știi tu că-s cu pisicile, cu câinii sau alte animale pe care dacă le văd în suferință, de cele mai multe ori încerc să le ajut cum pot, dacă pot.

Într-o vreme, la teatru, ne dădeam în glumă porecle cu sonoritate rusească, noi colegii, în funcție de defectele și păcatele fiecăruia, și deși eu am fost acid cu unii colegi, m-au măgulit cu cea mai faină poreclă: Stepan Pisicikin.

Deși m-au fascinat întotdeauna animalele, nu am fost atât de implicat în salvarea și îngrijirea lor ca acum. E adevărat că îmi lipseau mijloacele financiare și spațiul, dar îmi lipsea mai ales inițiativa ce pornește din empatia aia aplicată de care pomeneam mai devreme. Am învățat asta de la partenera mea, Andreea, și ne bucurăm astăzi împreună de prietenia mai multor pisici și câini. Curtea noastră e ca o scenă pentru că spectacolul nu se oprește niciodată. Nu cumpărăm ființe, ci doar adoptăm. Am salvat în ultimii zece ani, câteva zeci de pisici și de câini și multora dintre ei le-am găsit familii adoptive. Toate animalele noastre sunt deparazitate și vaccinate periodic și sunt de asemenea sterilizate. După modelul lui Anatol France, mi-aș da și eu cu părerea și aș spune că: „Până nu te iubește un animal și cealaltă parte a sufletului tău sforăie”.

Dacă ar fi ca Ștefan Statnic de acum să se întâlnească cu Ștefan Statnic la 20 de ani, ce sfaturi i-ar da?

Ah, nu mă gândesc la așa ceva. Tot ce a trecut e bun trecut. În schimb, mă tot gândesc la ce sfaturi să-mi mai dau pentru viitor!

De ce ți-e dor când ți-e dor?

De momentele bune cu părinții mei, de bunicii mei cu casele, grădinile și poveștile lor, de Profu’, de prietenii copilariei, de joacă.

Care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare… răspuns…

Ți-am zis deja că-mi plac mult întrebările tale și am răspuns cu plăcere la toate. Dau vina pe tine și zic că m-ai făcut să vorbesc prea mult, așa că mă opresc aici. Mulțumesc! Sănătate tuturor, vă așteptăm la teatru! Imunizați!

Un interviu de Andreea Medinschi