„Păpușa este instrumentul pe care îl „acordăm” și îl conectam la sufletul, la vocea, la mâinile noastre (…)”

-interviu cu actorul Sorin (Soso) Dorobanțu-

A ajuns în teatru dintr-o întâmplare. O întâmplare care l-a… îndrăgostit definitiv de scenă. Și uite-așa, de fix 20 de ani, își bucură publicul cu istorii inspirate și cu tâlc. De fix 20 de ani, actorul Sorin Dorobanțu „crește” generații de iubitori de personaje fantastice. Spectatori mari și mici pentru care Soso e sinonim cu: poveștile spuse bine, cu păpuși și idei năstrușnice despre care.. de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Doamna Emilia Dima Jurca revine foarte des în poveștile spuse de oamenii de teatru arădeni. Cum a influențat ea drumul tău artistic?

Probabil ca dacă nu era Doamna Emi eu nu aș fi facut teatru. Terminasem liceul și am început să muncesc într-o firmă din Arad. Lucram în trei schimburi. Devenisem un fel de robot și, la un moment dat, am primit telefonul care mi-a schimbat viața. „Sorinache – pentru că îmi zicea Doamna Emi – este concurs la Teatrul de Marionete. Nu vrei să mergi?” Bineînteles că am vrut și …iată-mă! Cred că fac parte din categoria oamenilor norocoși, care au fost aleși de meserie și nu invers. Până la telefonul despre care vă povesteam mai devreme, nu mă gândisem vreodată că voi lucra în teatru.

Și acum una dintre întrebările care se repetă ori de câte ori am de-a face cu un actor din zona voastră de exprimare artistică: Ce înseamnă păpușa pentru tine?

Păpușa este o completare a mea. Mă face fiu complet ca artist. Este instrumentul meu de lucru, de luptă, de creație. Este „arma” mea și încerc să sprijin pământul cu ea. Consider că arta echilibrează lumea, plină de atâtea razboaie, viruși, pandemii, conflicte. Nu voi mai zice că papușa este magică – deși așa este – dar oricum este un strașnic instrument de luptă și creație, în toate formele ei.

2021 acesta este unul aniversar pentru tine. Împlinești 20 de ani în Teatrul de marionete Arad. Cum au fost toți acești ani pentru tine?

20 de ani???? Hmmmm… Au trecut atât repede… dar tare frumos.

Dacă tot facem un soi de retrospectivă a carierei tale de până acum, vreau să ne oprim asupra întâlnirilor și întâmplărilor artistice esențiale din cariera ta. Acele întâlniri fără de care actorul Sorin Dorobanțu nu ar fi fost cel de acum.

Da. Sunt foarte importante întâlnirile. Și am avut parte de muuulte! Începând cu Doamna Emi care m-a pus să pun punct drumului tehnic pe care eram deja și să o pornesc pe drumul creației. Cu siguranță știa ea ceva, „mirosise” că mi se potrivește mai bine. Dar prima întâlnire adevărată în lumea aceasta a fost cu Victor Ioan Frunză, un creator adevărat. Îmi amintesc și acum cu mult drag repetițiile cu el. Apoi totul a curs foarte natural și am început să învăț. Ceea ce fac și acum. Am învățat de la Cristian Pepino, de la Oana Leahu, Adela Moldovan, Gavril Siriteanu, Denis Chabroulet (de la Theatre de la Mezzannine – Paris), Patrice Seiler, Eros Galva.

Dincolo de întâlnirile esențiale, mai e un lucru foarte important care m-a făcut să cresc. Și anume, încrederea pe care mi-au oferit-o și mi-o oferă oamenii din jurul meu. Și aici am o listă cu oameni importanți pentru mine: Adriana Teodorescu, de exemplu, directorul Teatrului de păpuși de la Craiova și creatorul festivalului Puppets Occuppy Street – care pur și simplu ne lasă libertatea totală să creăm și să imaginăm lucruri, Ioana Bogătan, de la Teatrul Prichindel din Alba Iulia sau Radu Dinulescu – cu ajutorul căruia am reușit să vedem și să cunoaștem artiști din toată lumea, creatori cu care am colaborat și de la care am învățat enorm de multe lucruri. La toate aceste nume se adaugă cele ale colegilor mei de la care, lucrând și creând împreună de atâta vreme, învăț în permanență.

Teatrul de animație nu îți oferă, aparent, aceeași celebritate pe care ți-o poate oferi cel de drama. Nu ai expunerea directă de care beneficiază actorul de drama. Tu însă ai reușit să îți construiești o imagine publică foarte bine pusă la punct. Nu cred că există puști arădean iubitor de povești care să nu știe de Soso (și Nuți). Cum ai/ați reușit să faceți acest lucru?

Da. Mi-am dat și eu seama de acest lucru atunci când au început să mă salute copiii și părinții pe stradă. Cred că celebritatea vine ca o rasplată a muncii tale, fie că o faci în teatru sau în altă parte. Pentru noi „celebritatea” a venit mai mult în urma proiectelor noastre independente. Și asta pentru că am ieșit din zona noastră de confort și am mers în mijlocul copiilor, cu sufletul deschis.

Chiar dacă e un interviu doar cu tine, sunt întrebări la care trebuie obligatoriu să mă raportez la cuplul SosoNuți. Așadar… jucați foarte mult în aer liber, în spațiul public. Cât de mult riscați, ca atori, atunci când ieșiți din zona de confort a scenei de teatru?

Riscul este să fii luat oricând prin surprindere. De aceea, cred că spectacolul interactiv în spațiu neconvențional este un foarte bun exercițiu care pe noi ne-a ajutat foarte mult să ne dezvoltăm ca artiști. Confortul scenei este extraordinar, tot așa – textul știut la perfecție, lumina care te face să fii mult mai frumos decât ești, jocul sub un glob de sticlă care te face să te simți safe, relaxat, dar nu neapărat creativ. Dar, cred că ne-am redescoperit ca artiști în mijlocul copiilor și al publicului outdoor.

Activați foarte mult în zona independentă. Dacă ar fi să puneți într-o balanță: teatrul de stat vs teatrul independent care dintre ele vă oferă mai multe provocări? Dar mai multe satisfacții? De ce?

Mda… Teatrul de Marionete este si va fi mereu prima iubire. Rolul lui Făt-Frumos din spectacolul „Făt-Frumos din Lacrimă”, în regia lui Victor Ioan Frunză, a fost pentru mine începutul unui drum fără întoarcere, un drum extraordinar marcat de oameni minunati și roluri care vor rămâne parte din mine pentru totdeauna. Teatrul de stat este baza, fundația fără de care nu aș fi putut construi nimic, este „microbul” care m-a trimis mai târziu să continuu și să aprofundez studiile teatrale.

Zona independentă a fost la început – supraviețuire. La stat, salariile erau foarte mici. Tocmai de aceea, la un moment dat, am renunțat la teatru și am plecat în Italia. Fără rezultate mulțumitoare, însă. Reîntorși acasă, am probat și această zonă: a proiectelor independente. Încetul cu încetul, am descoperit un alt mod de a te raporta la public, dar și la spectacol. Era altceva. Mult mai greu însă, pentru că a trebuit să învățam să construim decoruri, păpuși, costume, să facem texte, scenografii, coregrafii și regii la spectacolele noastre, dar în acelasi timp, mult mai provocator. Și, de ce nu, mai creativ. Am învățat să sudăm idei și să pictăm imagini. Satisfacțiile nu le putem împărți, însă. Sunt la fel de mari de ambele parți.

În teatru dramatic a apărut de ceva vreme o diferențiere clară între comercial și… de elită. Foarte multe teatre și trupe își gândesc repertoriul în spectacole pentru public și spectacole… de festival. Se aplică o astfel de diferențiere și în cadrul spectacolelor de animație?

Eu nu cred că este vreo diferență între teatrul dramatic și teatrul de păpusi ca mod de a gândi un repertoriu. Trebuie doar să avem în vedere vârsta publicului căruia ne adresăm. În rest, totul e la fel. Cu toate că teatrul de animație de la noi aduce în repertoriu în special povesti și basme clasice, mai mult sau mai puțin cunoscute, avem și noi spectacole mai comerciale, de divertisment, dar și spectacole de festival, în care dorim să arătăm atât maiestrie în mânuire, cât și metafore vizuale care scot în evidență mesaje importante, atât pentru dezvoltarea publicului-copil, cât și pentru conștientizarea publicului adult.

În teatrul de dramă și în cel de animație se folosesc instrumente diverse. Care sunt însă diferențele majore de abordare între cele două tipuri de expresie artistică?

Instrumentele sunt aceleași până la un punct. Dacă în teatrul dramatic avem ca instrument corpul actorului, în teatrul de păpusi pe langă disponibilitatea fizică și vocală a actorului, mai intervine ceva, acel „ceva” care face diferența. Marioneta – în cazul nostru, păpușa – în general. Ea este instrumentul de bază pe care îl „acordăm” și îl conectam la sufletul, la vocea, la mâinile noastre. Ea ne face niste celebri necunoscuți.

Ai construit păpuși gigant, ai mers pe picioroange… care e cea mai mare „nebunie” artistică pe care ai făcut-o până acum?

De fiecare dată când termin o „nebunie”, încep să-mi doresc să fac alta. Deci nu cred că am facut–o încă pe cea mai mare, deși e mare si Gigalateea noastră (râde). Este o balerină manuită pe fire, care are 3m înalțime. Este prima marionetă gigant de acest fel, din țara noastră. Mai avem un dragon care este si el destul de mare – are 4 m, dar de data aceasta, pe lungime – un biciclist uriaș, dar și personaje de poveste. Este foarte adevarat că totul a început cu mersul pe picioroange. Odată vazută lumea de sus am zis că trebuie să le oferim această… perspectivă și marionetelor și păpușilor construite de noi. Le dădeam astfel șansa de a fi văzute mai bine și, de ce nu, de a fi apreciate de oamenii care poate nu au vazut niciodată o marionetă.

Soso și Nuți formează un cuplu nu doar pe scenă, ci și acasă. Cum e să aduci în familie toate problemele… de la serviciu?

Teatrul este a doua noastră casă. Așa că nu am spus și nici nu am simțit vreodată că mergem la teatru, ca la serviciu.

Sunteți doi meșteri într-ale păpușărelii în casă. Cine îi spune fetiței voastre povestea de seară?

Ne împărțim. Dar deja trebuie să inventăm alte povești. Pe cele clasice…le-am epuizat deja. Acum, la putere este „Povestea dragonului spațial” care, cine stie, poate că într-o zi va face parte din repertoriul nostru independent.

Sorin Dorobanțu… de ce ți-e dor atunci când ți-e dor?

De bunicii mei.

Și la final… care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o. Întrebare, răspuns.

Întrebare: Când crezi că Trupa Marionete va redeveni Teatrul de Marionete?
Răspuns: Din păcate, la întrebarea aceasta eu nu am răspuns.

Un interviu de Andreea Medinschi