„Orice faci din suflet și cu suflet nu poate să iasă decât foarte bine”

-interviu cu actrița Oana Mihaela Rogojină –

Are vorba molcomă și un zâmbet care-i umple mai tot timpul, chipul. Știe să se bucure de tot ceea ce i se întâmplă și să-i bucure, la rându-i, pe cei din jur. Actrița Oana Mihaela Rogojină a descoperit feeria scenei încă din copilărie. Și de atunci i-a rămas fidelă. Spune că scena i-a oferit, de-a lungul timpului, cele mai mari provocări, cele mai frumoase întâlniri și cele mai adevărate senzații. Și mai știe că „Oana cea de acum” nu ar fi fost un om atât de bogat sufletește dacă destinul nu i-ar fi oferit darul întâlnirii cu teatrul, cu păpușile, cu copiii.

Chiar dacă banală, prima întrebare care se cere firesc a fi adresată unui actor-marionetist este: De ce teatrul de marionete? Prevestea ceva în copilăria ta că vei urma acest drum?

E ca și cum ai întreba: De ce respir? De ce beau apă? Pentru că îmi doresc să trăiesc. Să iubesc. Să mă bucur. Să bucur sufletele calde ale oamenilor. Și dacă nu sunt calde, fac tot posibilul să le încălzesc.

Și ca să îți răspund la întrebare: M-a fascinat întotdeauna lumea aceasta colorată, plină de personaje. Am intrat în ea de pe la doi, trei ani când mergeam cu părinții mei la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Aveam abonament. Așteptam cu nerăbdare sfârșitul de săptămână. Feeria a început acolo, la Piatra Neamț. Iubeam tot ce se întâmpla în teatru, pe scenă. Era visul meu. Dacă au existat semne care prevesteau cumva drumul meu ulterior, în carieră? Știu că în copilărie aveam o ușurință aparte în a memora toate poeziile pe care mi le citeau ai mei. Mi-am adus aminte de lucrul acesta în urmă cu doar câteva luni, atunci când tatăl meu mi-a pus să ascult, la telefon, niște înregistrări, făcute pe bandă de magnetofon, ale „prestațiilor” mele artistice de atunci. A fost un dar… telefonic foarte fain și emoționant.

Ai absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Ce înseamnă pentru un viitor actor să se formeze într-un oraș cu o asemenea tradiție culturală?

Iașiul e cultură. Respiră cultură. Am avut întâlniri frumoase cu oameni care mi-au marcat viața, fiecare în felul lui. O să încep prin a vă destăinui o mică poveste. Am plecat la Iași plină de speranțe. Plină de bucuria și entuziasmul de a ajunge un om, un actor care poate transmite mesaje pe scenă. În anul I, semestrul I, după trei absențe de la orele de actorie, mi s-a spus scurt că dacă nu îmi fac examenul singură, nu voi trece mai departe. M-am trezit brusc, singură. De la „vedeta” care mă credeam, „starul” Oana Rogojină, care intrase din prima (alții încercaseră și de cinci ori înainte să fie admiși), la fetița singură care avea în față o comisie, cu trei oameni importanți ai culturii din Iași. Descurcă-te acum! Am luat totul în serios și am început să caut motivația pe care o uitasem: „De ce am venit la această facultate?” Primul rol făcut, conceput și creat a fost „Eleva” din „Steaua fără nume”. Am trăit toate stările posibile. Dar am și conștientizat că Universitatea de Arte din Iași nu era o simplă joacă. Prima regulă învățată: disciplina. Apoi, am început să trăiesc tot ce se întâmpla în facultate, în teatre, în festivaluri. Am „gustat” tot ce mi s-a dat: spectacole de teatru, teatru-dans, muzică clasică, concerte, expoziții, întâlniri cu oameni care îmi provocau imaginația și mă făceau să visez din ce în ce mai mult. Nu pot să nu fac referire punctual și la oamenii care m-au marcat pe viață: Ruxandra Bucescu – omul care scotea sufletul din noi înainte de fiecare spectacol, prin efort fizic. Am înțeles mult mai târziu și de ce. Emil și Dana Coșeru – bucuria sufletului și a ochilor, oamenii care m-au învățat ce e iubirea și devotamentul pentru teatru. Doamna Natalia Dănăilă, cea care a pus bazele specializării: „Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete” din Iași – o minune de om care m-a presat patru ani să fac mai mult, să pot mai mult, să vreau de la mine mai mult și când nu mai pot… să mai pot puțin. Omul care mi-a provocat inteligența și bucuria existenței a fost Constantin Paiu – critic de teatru. Sunt mulți cei despre care aș putea vorbi și cărora le mulțumesc că au făcut parte din viața mea.

De la Iași, în Cehia. Ce au însemnat pentru formarea ta anii în care ai fost actriță la Institutul de Artă din Praga?

Au însemnat zbatere, dorința de a cunoaște mai mult. Era cumva primul meu contact cu teatrul profesionist. Cu lumea magică a teatrului de păpuși și marionete. Dincolo de toate acestea și din punct de vedere uman a fost o experianță care m-a… crescut. Energia locului, oamenii de acolo, o altă cultură… a fost o experiență din care am învățat extrem de multe.

Sunt locuri, oameni, întâmplări și întâlniri care ne fac să creștem. Care sunt acele momente/întâlniri majore din viața ta, pe care le-ai simțit ca fiind esențiale în dezvoltarea ta ca artist? Dar ca om?

Tot ce mi s-a întâmplat până acum s-a întâmplat cu un scop. Evident că sunt întâlniri care m-au marcat. Prima întâlnire de neuitat a fost cu actorul Cornel Vulpe, fratele bunicului meu, care i-a sfătuit pe ai mei să mă îndrume spre teatru. Îmi amintesc că eram foarte mică și mă uitam la el ca la Dumnezeu. Aveam senzația că nici măcar nu aveam voie să îl ating. Atât mi se părea de mare. Ușor, ușor, mi s-a explicat cum stau lucrurile în viața de artist. A doua întâlnire marcantă a fost cu regizorul Gheorghe Hibovski, cel care avea o trupă de teatru la Casa de Cultură din Piatra Neamț. A fost omul care mi-a dat aripi. Mi-a oferit un rol pe scenă, dar și un rost în viață. El a fost și omul care m-a pregătit pentru facultate, împreună cu soția lui, Maria Hibovski. Emil Coșeru – o altă întâlnire frumoasă. E profesorul care a avut răbdare să mă lase să mă descopăr, oră de oră, ca actor și ca om. Peter Pashov și Zheni Pashova sunt doi artiști pe care îi admir. Ei au venit cu un suflu nou în teatrul nostru din Arad. Și anume improvizația, jocul cu tine însăți. A fost o mare, mare, provocare. Nu poți fi artist, dacă nu ești om. Așa că aș zice că totul: întâmplări, locuri, oameni, toate și-au adus aportul la crearea omului, artistului, Oana Rogojină. Până la urmă, este vorba despre energie. Și despre ce îți dorești să primești înapoi.
Din 2005 ești actriță la Arad. Ce înseamnă pentru tine urbea aceasta?
E locul în care dau tot ce pot și sunt ceea ce sunt. Am încercat întotdeauna să dau valoare locului prin ceea ce sunt eu. Cred că omul sfințește locul. Orice faci din suflet și cu suflet nu poate să iasă decât foarte bine.
La prima vedere, și subliniez, la prima vedere, a fi actor marionetist te poate lipsi de acea vizibilitate de care au parte actorii de dramă. De obicei, „vedeta”, cea care se vede în fața publicului este păpușa. Tu ai avut parte și de roluri… la vedere, în „Prostia omenească” sau „Domnul Goe și Vizită”, de exemplu. Care sunt rolurile în care te simți cel mai bine? Cele în care dai viață păpușilor sau cele în care ești tu cea care se vede în fața publicului?

Chiar dacă mânuiesc o păpușă sau joc un rol în care apar în fața publicului, de fiecare dată vreau să mă simt la vedere. Vizibilă prin ceea ce fac. În toate rolurile, am încercat să mă autodepășesc. Când lucrez, nu încetez nicio clipă să mă gândesc la ceea ce trebuie și vreau să fac. Să vă spun un secret… mi se întâmplă de foarte multe ori ca, în perioada în care lucrez pentru un rol, să dorm cu păpușa sau cu textul lângă mine. Să le văd. Să le simt tot timpul.

O altă întrebare poate banală, dar la fel de… obligatorie: Ce înseamnă păpușa pentru tine?

Păpușa e un mijloc de a transmite un mesaj. De multe ori tulburător, de multe ori ironic. De cele mai multe ori – blând. Și îmbucurător. Ador toate stările pe care le transmite și culmea, nimeni, dar absolut nimeni, nu se supără. Că doar e o păpusă, nu? Ar trebui să ascultăm mai mult ceea ce încearcă să ne spună păpușile. Păpușa înseamnă viață. E iubire dacă ai ochi de văzut și urechi de ascultat. E suflet. Bucurie.

Există momente din viața și cariera ta pe care ți le-ai fi dorit întâmplate altfel?

Dacă îmi puneai întrebarea aceasta acum zece ani, aș fi fost revoltată, revoluționară și aș fi răspuns altfel. Acum știu că totul vine cu un scop și o lecție de învățat. Sunt mândră de tot ce am făcut până acum pentru că știu că fiecare experiență a contribuit la Oana de astăzi. La Oana pe care o iubesc.

Unul dintre colegii tăi îmi spunea că a fi actor-păpușar îți oferă șansa unică de a fi veșnic tânăr. Cum trebuie să arate, din punct de vedere sufletesc, un actor care se adresează preponderent copiilor?

Nu trebuie să arate. Trebuie doar… să fie. Noi lucrăm la sufletele copiilor, dar și noi primim de la ei bunătate și iubire. Și vrând, nevrând, înveți. E un schimb care se face implicit. Înveți să fii calm, să ai grijă ce tonalitate folosești, să pui suflet, candoare, bucurie, copilărie, joc și miracolul se naște sub ochii tăi.

Pandemia ne-a schimbat tutor viața, iar pentru voi, artiștii, cu siguranță schimbarea a fost una majoră. Totuși, care sunt lucrurile bune care ți s-au întâmplat în această perioadă?

Pandemiaaaa…. Acum ar trebui să se audă în fundal o muzică stranie (râde). Eu mă bucur că am avut timp de mine și cu mine. Am făcut foarte multe lucruri. Pentru că mi-am zis așa… am două șanse. Să fac ce vreau, ce îmi place și mi-am dat seama că nu îmi ajunge timpul pentru câte am de făcut. Sau să stau și să îmi plâng de milă. Acum fac sport. Sunt dependentă de mișcare. Îmi întărește disciplina, îmi face un psihic mai puternic. Mănânc mai sănătos, citesc, mă uit la filme, mă joc cu fiica mea. Am descoperit lucruri noi, dar mi-e tare dor de scenă pentru că asta îmi e misiunea și nu am uitat-o.

Mi-ai spus la un moment dat că, deși te consideri un om foarte deschis, ai și niște limite. Vorbind despre aceste limite, care sunt compromisurile pe care nu le-ai face niciodată în carieră? Dar în viață?

Bineînțeles că ziaristul din tine nu se lasă. A auzit el un amănunt și trebuie să pună și întrebarea (râde). Evident că am și niște limite. Compromisuri încerc să nu fac. Educația mea a fost simplă: Nu călca pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile. Respectă, iubește, dar dacă totuși trebuie, pentru că uneori există un „trebuie”, alege calea care nu rănește pe nimeni și care nu îți încală integritatea.

Oana, de ce ți-e dor când ți-e dor?

Asta-i întrebarea mea preferată! Oaaaai…. întotdeauna mie îmi e dor de ceva. Mi-e dor de proiecte cu oameni noi, de regizori cu aer proaspăt, de idei noi, de laboratoare de creație, de nonconformism, de workshopuri cu actori din alte spații culturale, de experiențe noi, de aer proaspăt, de părinții mei pe care îi văd mai rar decât mi-aș dori, de Oana mică și curajoasă și neastâmpărată. De mare. Mai tot timpul mi-e dor de mare. De spectacole de teatru dans, de încercări noi, de eșecuri fără a te pune cineva sub lupă sau la zid. Mi-e doooooor….

Și acum ultima și cea mai grea întrebare. Care e întrebarea pe care ai așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare… răspuns.

Întrebarea ar fi: Ce ți-ar plăcea să mai faci și încă nu ai făcut?

Răspunsul: Multe lucruri mi-ar plăcea să mai fac pe pământul ăsta până o fi să plec. Teatru-dans, de exemplu. Să fac film… să întâlnesc copii mulți…să fiu lângă ei…să simtă că au oameni care pot să îi ajute … și nu oricum, ci din suflet.

un interviu de Andreea Medinschi –