„Norocul nostru, al actorilor, este că avem privilegiul de a trăi mai multe vieți într-una”

Interviu cu actrița Oana Kun

Ți se lipește de suflet din prima. Zâmbește mai mereu și are pentru fiecare o mică vorbă bună. Știe să aprecieze fiecare lucru mărunt, la fel de cum știe că: de dai ,,bine”, primești bine”. Actrița Oana Kun își iubește familia și iubește teatrul. Și crede în noroc. În norocul de a fi ales cea mai frumoasă meserie pe care ar fi putut-o avea și singura pe care se vede făcând-o cât o vor ține puterile.   

Faci parte dintr-o generație care a avut parte, din fericire, destul de puțin, de ani trăiți înainte de 1989. Te-a marcat în vreun fel perioada aceea?

Din fericire, cum spui și tu, perioada comunismului nu a apucat să mă afecteze foarte tare. Am avut norocul să îmi petrec copilăria la bunici, în Câmpulung Muscel, și acolo am trăit din plin toate bucuriile vârstei. M-a marcat în schimb începutul Revoluției. Eram în Parcul Copiilor când a început să se tragă în Arad. Țin minte și acum sentimentul acela vecin cu groaza când goneam spre casă, în mașină, împreună cu părinții mei. 

Ai terminat o secție cu profil real și totuși te-ai îndreptat spre actorie. Întrebarea firească e… cum așa?

Povestea cu liceul e foarte drăguță. Am terminat într-adevăr profil real, dar asta doar pentru că am picat prima sub linie, la profilul uman. Nu am avut și nu am nici acum nici o legătură cu „realul” și mă bucur că pot să le mulțumesc pe această cale tuturor profesorilor mei de profil, pentru înțelegere. 

A fost o perioadă în care ai activat în zona de teatru de amatori. A fost acea perioadă cea care… te-a încălzit” pentru startul către o carieră profesionistă?

În zona teatrului de amatori am intrat încă din clasa a IX-a. Am inceput cu Bruno Biringer, cel care a venit la noi în liceu și a adunat o mână de copii frumoși și dornici de… altceva. Mai târziu, am început să lucrăm cu Țache (Victor Țintoi), o poveste de om, foarte drag mie. Și bineînțeles Pit, magicul Pit, care a știut să scoată la lumină tot ce era mai bun în fiecare dintre noi. A fost o perioadă foarte frumoasă, de căutări și descoperiri. Și da, sunt convinsă că această perioadă a fost definitorie în alegerea profesiei mele.

Formarea ta ca actriță s-a produs la Sibiu, un oraș cultural prin definiție. Ce a însemnat pentru tine faptul că te-ai format într-o urbe care respectă cultura așa cum puține orașe o fac?

Facultatea la Sibiu a fost o întâmplare ce… trebuia să se întâmple. După ce am terminat liceul, am stat un an acasă pentru că nu mă simțeam pregătită pentru admitere. În acest timp, m-am înscris la o școală postliceală de secretariat și m-am angajat la Facultatea de Istorie UVVG. La această facultate, am cunoscut un profesor de engleză care preda și în Sibiu și, din vorbă în vorbă, a aflat că vreau să dau la Actorie. A început să îmi povestească ce secție frumoasă se dezvoltă la Sibiu și, uite așa, am ajuns să fac parte din a 3-a generație de studenți la Actorie în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Am avut profesori extraordinari și de la fiecare am avut de învățat: unii pe care i-am fi dorit mai mult timp aproape (domnul Adrian Titieni), unii – în fața cărora sentimentul de admirație era și este în continuare atât de mare, încât nu ne mai săturam ascultându-i (domnul Marian Popescu) și unii pe care abia cu mintea de acum îi apreciez la adevărata lor valoare (Vă mulțumesc domnule profesor Virgil Flonda!). Și ce proiecte frumoase am făcut în acei ani !!! Da, Sibiul mirosea de pe atunci a Capitală Culturală Europeană.

Actorii nu pot exista de unii singuri, fără regizor, fără parteneri de scenă, fără public. Cum arată pentru tine această tripletă” – parteneri, regizor, public – astfel încât tu, ca atriță, să poți funcționa (aproape) perfect. Ai avut parte de asemenea întâlniri aproape perfecte? Ce le-a făcut așa?

Consider că toate întâlnirile mele teatrale au fost … aproape perfecte. Și asta pentru că întotdeauna am încercat să găsesc partea bună a fiecăreia. Sunt o optimistă incurabilă și când încep un proiect mă implic cu tot sufletul. Am avut bucuria lucrului cu regizori deosebiți de-a lungul anilor, de la Silviu Purcărete și Cristi Juncu în perioada facultății, la Radu Dinulescu, cel care mi-a oferit spectacolul de debut în Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. De de la Mihai Măniuțiu și Alexander Hausvater, la Ștefan Iordănescu și Ștefan Lupu și, bineînțeles, Laurian Oniga, căruia trebuie să îi mulțumesc pentru că, dacă nu mă înșel, am făcut parte din toate distribuțiile spectacolelor pe care le-a făcut în perioada în care am fost activă în teatrul din Arad.

Consemnând prestația ta în una dintre producțiile teatrale recente, spectacolul „Aici, acolo” un ziarist arădean remarca sensibilitatea de care ai dat dovadă numindu-te „nucleul emoțional al spectacolului”. Cât de mult din ceea ce ești tu, în viața ta de zi cu zi, aduci pe scenă? Și nu mă refer doar la spectacolul acesta.

„Aici, acolo” este pentru mine… ACEL SPECTACOL. Spectacolul meu de suflet. Deși nu am trăit în viața reală drama familiei mele din spectacol, pe Melania am simțit-o, am înțeles-o și am trăit-o cu fiecare celulă a corpului meu. Încerc să găsesc puncte comune și să mă identific cu fiecare personaj pe care îl creez, dar aici emoția și conexiunea au fost atât de puternice, încât depășeau uneori puterea mea de înțelegere. Iar întâlnirea cu Alexandru Maftei, regizorul acestui spectacol a fost o reală bucurie pentru mine. Un om atât de calm și de cald, conștient de spațiul pe care trebuie să îl lase actorului ca să își pună amprenta personală, susținându-l în toate încercările, fără să bruscheze nimic.  

Actoria este, fără doar și poate, o meserie care nu se potrivește oricui. Cum arată, sufletește vorbind, un actor? Ce are el în plus sau în minus față de  noi, muritorii de rând?

Cred că am o meserie minunată. Cea mai frumoasă pe care aș fi putut-o avea și singura pe care mă văd făcând-o cât mă vor ține puterile. Ce e în sufletul nostru? În mare parte cred că avem aceleași trăiri ca toată lumea: iubire, teamă, furie, tristețe… Norocul nostru, al actorilor, este că avem privilegiul de a trăi mai multe vieți într-una. Ne naștem și murim cu fiecare personaj pe care îl interpretam. Este un consum interior foarte mare, dar când vezi că spectatorul din sală plânge sau râde alături de tine îți dai seama că ai făcut ce trebuie.

Care personaj din dramaturgie seamănă cel mai mult cu tine și de ce?

Nu cred că m-am gândit la acest lucru. Și nu am avut niciodată un rol sau un personaj anume pe care să mi-l doresc. Aștept și accept provocări. De exemplu, în această perioadă a vieții mele mă văd foarte aproape de personajele lui Cehov. Predilecţia lui Cehov către tema spaţiului închis din care eroul nu se poate elibera, pentru că „uşile rămân închise”, universul uman, populat de indivizi care aduc în scenă problemele lor, neînplinirile lor,  frâmântările lor. Ei nu sunt capabili să îşi ducă până la capăt acţiunile, să îşi împlinească dorinţele, să facă gesturi definitive, să rişte. Sunt blânzi, trişti şi visători, aşteaptă o întâmplare care să le rezolve problemele reale sau imaginare. Dacă ar fi să dau un nume, acela ar fi Liubov Andreevna din „Livada de vișini”. 

Te-ai simțit vreodată nedreptățită în meserie?

Da, cred că noi actorii ne simțim de multe ori nedreptățiți. Cred că la fiecare casting ratat avem impresia că nu e corect, că am fi putut să facem acel rol. Dar asta cred că vine doar din prea plinul pe care îl avem în suflet și din dorința de a lucra. Însă profund nedrept mi se pare ceea ce se întâmplă cu mine și cu colegii mei în această perioadă. Faptul că, în zilele acestea dificile, cu multe accente de gri și negru, nu suntem lăsați să aducem bucurie și lumină în sufletele oamenilor așa cum știm noi. Da, asta mi se pare o mare nedreptate!

De ce ți-e dor când ți-e dor?

Mi-e dor… să nu-mi mai fie dor.

Care este cel mai important lucru pentru tine ?

Familia.

Un interviu de Andreea Medinschi