„Munca în teatru ar trebui să însemne timp oferit pentru echipă și creație. Nu pentru orgolii. Asta cred!”

-Interviu cu actrița Angela Petrean Varjasi-

E un om teribil de vesel. Din tot ce o înconjoară ia mereu partea bună a lucrurilor. Și asta o ajută enorm. O ajută să îi bucure pe cei din jur, să dăruiască emoție și să păstreze echilibrul atunci când toți par să și-l piardă. Actrița Angela Petrean Varjasi își sărbătorește în 2021, majoratul pe scena Teatrului Clasic Ioan Slavici” Arad. Un loc unde, spune ea, crește profesional ori de câte ori urcă pe scenă  și unde a avut parte de… acele Întâlniri. Întâlniri cu… majusculă. 

Întrebarea e clasică, dar imposibil de evitat: Cum s-a produs apropierea ta de teatru? 

Pe vremea când eram mică, mă ducea mama, tata sau bunica la Teatrul de marionete, în fiecare duminică. Și când spun în fiecare duminică, era chiar în fiecare duminică. Aveam un soi de tabiet al dimineților de duminică. Mergeam la teatru, iar când ne întorceam, mă jucam la statuie, în piața din spatele Teatrului și mergeam la Transi la o savarină bună. Da’… bună de tot. La un moment dat, la teatru, a fost un concurs la finalul căruia copiii au fost invitați să urce pe scenă alături de marionete. A fost prima oară când am urcat pe scenă. Și prima oară când am văzut că în spatele marionetei se află un om… o actriță. Acest lucru m-a fermecat.  Mi s-a părut magic. La fel cum vrăjite sunt toate amintirile din perioada aceea, aminitiri care îmi revin așa… din când în când, dar cu o intensitate foarte mare. Uite, la un moment dat, am fost invitată la Timișoara, la Teatrul pentru copii și tineret. Se juca  Vrăjitorul din Oz”. Atunci când am auzit celebrul cântecel: Cărare, cărare… bătută de soare… Cărare frumoasă… din piatră lucioasă”, m-am simțit copil din nou. Și am fost convinsă că diminețile de duminică din copilăria mea au fost motivul pentru care m-am făcut actriță. 

Dincolo de toate acestea, pot spune că am și crescut cumva jucându-mă de-a teatrul. Făceam cu colegii tot felul de scenete. Mergeam la Palat la toate cercurile și, bineînțeles, la teatru. Am fost și într-o trupă de amator. „Poesis” se numea. În clasa a XI-a, în loc să mă pregătesc pentru Facultatea de istorie – îmi era profesor de istorie domnul Corneliu Pădurean, un om extraordinar pe care îl admiram și doream să fiu ca el, m-am trezit că îi întreb pe ai mei părinți dacă mă lasă să dau la teatru. „Da!” a fost răspunsul și „Da!” a rămas. Cred că nu mă văd făcând altceva. Dar… stai să se încheie pandemia. (râde)

Regizorul Nae Caranfil spunea într-un interviu că: „Orice destin depinde de întâlnirile cruciale pe care le ai de-a lungul şi de-a latul vieţii. Trebuie să ştii să exploatezi aceste întâlniri, atunci când se întâmplă. Eu am avut câteva. Pe unele am ştiut să le folosesc, pe altele, nu.” Cât de mult se potrivesc vorbele acestea cu drumul tău? Ca om și ca artist.

În 2003, în 3 februarie (uite că acuși se fac 18 ani) am dat concurs la Teatrul de Stat din Arad și am luat postul. Rămâne una dintre cele mai fericite zile din viața mea. A doua zi după concurs, am fost chemată să dau audiție pentru un spectacol. Am luat audiția, am intrat în teatru și am tot jucat. După fiecare premieră mi se spunea: Felicitări! Bravo!” Și tot așa… până când, la o premieră, Nicu Mihoc mi-a spus: Fetițo, bravo! Îți doresc să ai parte de întâlniri multe și, cel mai important, să știi ce să faci cu ele!” Mi-a spus-o într-un fel aparte. Și vorbele lui m-au făcut să fiu foarte atentă la ce fac cu aceste întâlniri. Și, da! Am avut parte de Întâlniri (majuscula nu e o întâmplare). Nu multe. Dar le-am avut. Și sper să mai fie. Și sigur așa va fi. 

Rămânând în zona întâlnirilor artistice esențiale, aș vrea să încercăm portretul regizorului ideal pentru tine, al celui cu care relaționezi cel mai bine. Putem încerca și un portret… imaginar. 

Mi-aș dori să fie perfect. Ca și actorii. Glumesc. Suntem oameni cu toții și nu putem fi perfecți. Și-atunci e foarte bine dacă un regizor își iubește actorii. Asta înseamnă că e deștept, are simțul umorului și știe ce mesaj să transmită cu spectacolul său. 

Există un personaj dintre toate cele pe care le-ai construit până acum, care ți-a rămas lipit” de suflet? De ce?

Toate sunt lipite de sufletul meu. Mama, Soția, Fiica și Gianna, Miranda, Perdita, Doamna, Prințesa, Sora, Elena Ivanovna Popova și  Veta, Natașa, Avocata, Mona, Dirigintele Poștei, Fraulein, Eva, Helene, Ginette, Anita, Dubravka, Maria, Biba, Agnes și Cenușăreasa… și… și…. toate îmi sunt la fel de dragi.

Facem un top trei al rolurilor despre care ai povesti nepoților?

Rolurile nu trebuie povestite, ci trăite și simțite. Așa că… peste vreo 20, 30 de ani, când voi fi la fel de tinerică ca acu’, îmi voi duce nepoții la teatru ca să mă vadă jucând. Măcar de două, trei ori. 

Dar al unor întâmplări artistice pe care nu le-ai fi dorit… întâmplate? 

Sunt un om vesel. Știu să mă bucur. Uneori nu au ieșit toate așa cum mi le-am imaginat sau dorit. Dar am știut să iau din orice întâmplare binele și să învăț din ea. O încercare din care întotdeauna am ieșit în câștig. Așa am putut merge mai departe. Că doar….„Angela merge mai departe”, nu?

Un rol pe care l-ai dorit foarte mult și care nu ți s-a întâmplat încă? 

Un rol în distribuția unui film.

Voi, actorii, aveți șansa să trăiți mai multe vieți într-una singură, să fiți altcineva în fiecare seară. E sensibilitatea unui actor mai altfel decât cea a unui om de rând, e el altfel construit sufletește decât noi ceilalți?

Îți voi răspunde la această întrebare printr-un citat din Angel Ganivet, cuvinte care cred că sintetizează cel mai bine cum ne transformă și ne modelează arta. Cum fără ea ne sărăcim voit existența. El spunea cam așa: „Arta este chintesența spirituală a unei națiuni.” Ea joacă un rol important în modelarea sensibilității umane și își lasă mereu o amprentă vizibilă pe sufletele oamenilor, modelându-le sensibilitatea. Ea ne face de fapt, oameni.

Faci parte din categoria artiștilor implicați”, a celor pentru care meseria nu se termină atunci când se lasă cortina. A artiștilor pentru care contează cum sunt priviți dincolo de scenă, cum sunt percepuți de public și după spectacol. Cât de important este pentru un artist să își construiască și să își păstreze o imagine corespunzătoare statutului său: acela de persoană publică și, de ce nu, chiar de formator de opinii?

Hahaha…. Foarte important. Uite… acum mă gândesc să îmi cumpăr un tricou care să „dea bine” la vaccin.

Se spune că publicul poate fi considerat un organism viu. Care reacționează diferit în fucție de educație, statut social etc. Ai avut parte de reacții memorabile din partea lui? 

Aveam premiera cu spectacolul „Întoarcerea de acasă”, în regia lui Ștefan Iordănescu. Emoții mari, spectacol interactiv, mergeam în sală și vorbeam cu spectatorii, îi aduceam pe scenă și jucau cu mine.  La final, la aplauze, o doamnă s-a ridicat și a venit să mă felicite și să se scuze că nu s-a gândit să îmi aducă un buchet de flori. Așa că… și-a scos cerceii de chihlimbar și mi i-a dăruit mie. Nu am știut cum să reacționez. A fost un gest foarte emoționant. Doamna despre care v-am vorbit a fost soția regretatului sculptor Ioan Tolan.

Actoria e o meserie de echipă. Nu poți exista fără regizor, scenograf, echipă tehnică etc. Ce înseamnă pentru tine această muncă într-o formula în care știm foarte bine că orgoliile sunt de foarte multe ori, foarte mari. Artistul e prin definiție, un om orgolios. 

Munca în teatru ar trebui să însemne timp oferit necondiționat pentru echipă și creație. Nu pentru orgolii. Asta cred!

Dincolo de meseria ta… vizibilă, ești și soție, și mamă. Cum reușești să păstrezi un echilibru stabil între viața de familie și actorie?

Dacă vă uitați la ei, la băieții mei, cât sunt de frumoși, vă dați seama că am tot interesul să fiu și o mama, și o soție bună. Nu am o rețetă, dar vă pot spune că mă descurc destul de bine. 

Angela Petrean Varjasi… de ce ți-e dor când ți-e dor?

De mare!

Și la final, care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o. Întrebare, răspuns. 

Nu știu care e întrebare, dar răspunsul este: Fiți cu ochii pe programul Teatrului Clasic și veniți să ne vedeți!

Un interviu de Andreea Medinschi