“(…) mi-e dor de scenă, de reflectoare, de replici , de marionete, de normalitate, de public.”

Interviu cu actorul Cristian Bordaș

 

Mereu cu inspirația și talentul… la purtător. Și asta, fie că e vorba despre actorie, despre muzică sau sport. Construiește cu drag personaje de poveste, la fel cum, cu drag, își dăruiește publicului talentul muzical. Actor al Trupei Marionete, Cristian Bordaș spune că, atunci când e pe scenă, simte că trăiește cu adevărat. Și tot el spune că bucuriile cele mari se petrec atunci când oamenii potriviți se întâlnesc la… timpul potrivit. 

Un liceu de muzică – Liceul de artă ,,Sabin Drăgoi”, o facultate de sport – Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport (U.V.V.G), Arad și, mai apoi, o facultate de teatru – Universitatea de Artă Teatrală, Târgu Mureș. Un parcurs educațional foarte interesant și, pe alocuri, inedit. Aș vrea să punctezi momentele cheie care te-au făcut să alegi fiecare dintre cele trei drumuri pe care, urmându-le, ai ajuns ceea ce ești azi.

De mic am fost interesat de profilul vocațional. Eram foarte mic atunci când am văzut pentru prima oară, la televizor, o vioară. Atunci m-am hotărât că voi merge din clasa întâi la Liceul de Artă, la clasa de vioară. Prin clasa a X-a am trecut la specializarea canto clasic. În paralel, întrucât aveam energie multă, am făcut judo de performanță la C.S.S Gloria. După terminarea liceului, am continuat cu Facultatea de Educație Fizică și Sport. Contactul cu teatrul s-a produs la Școala Populară de Artă, la clasa actriței Emilia Dima Jurcă, un om remarcabil care a crescut mai multe generații de actori și care, într-o bună zi, ne-a întrebat dacă ne interesează să dăm concurs la Teatrul de Marionete. Alături de alți colegi de la TVT ( Teatrul Veșnic Tânăr), ne-am prezentat la concurs. And ,,here I am”…bucuros că am găsit un loc unde toate experiențele anterioare pot fi folosite.

Georges Sand spunea că teatrul de păpuşi este o artă pentru copii şi pentru oamenii de spirit. Care a fost momentul în care ai luat în serios meseria aceasta și ai hotărât că asta este ceea ce vrei să faci?

George Sands vorbește ca unul dintre noi, unul care ne cunoaște. La teatru de marionete vin și părinți și copii, cu același drag. Pentru ambele categorii cred că acesta reprezintă o recreere, iar pentru cei mici reprezintă și un fel de educație nonformală.  Momentul când am decis că asta vreau să fac în continuare, în mod serios, a fost după ce am construit câteva roluri. Asta mi-a dat încredere în mine. Fiind un process, nu pot da o dată exactă.

Cât de mult te-a ajutat și te ajută în ceea ce faci acum, faptul că ai o lejeritate în ceea ce înseamnă exprimare muzicală?

Foarte mult. Să fii actor presupune o anume cultură generală, o anumită necesitate de a fi polivalent, lucru care este esențial pentru creionarea viitoarelor personaje, care și ele, este dezirabil să fie cât mai diverse. Cultura muzicală, faptul că sunt și compozitor și am un band pentru care compun, m-a ajutat mult de-a lungul timpului. M-a ajutat la abordarea unor roluri, la scrierea și interpretarea de  text, de muzică. 

Actoria e o meserie în care… te vezi. În care transmiți publicului mesaje și stări prin instrumente care mai de care mai diverse. Teatrul de marionete te privează de unele dintre acestea, cum ar fi contactul “face to face” cu publicul. De ce ai ales această zonă de exprimare teatrală?

Teatrul de marionete nu te privează de nimic sau, mă rog, poate există o prejudecată în sensul acesta. Permite-mi să clarific. La terminarea facultății de teatru, suntem actori- mânuitori de păpuși. După cum se vede în titlu avem o dublă specializare, una în actorie – pentru care am făcut cursuri separate și una în animație – care cuprinde mai multe tipuri și sisteme de mânuire păpuși. Pe scena teatrului am jucat atât personaje la vedere – ca actor, persoană la vedere- , cât și personaje în care marioneta sau păpușa sunt în prim plan. 

Ai avut parte de întâlniri cu regizori foarte importanți. Victor Ioan Frunză sau Cristian Pepino sunt două nume care îmi vin acum în minte. Cât de mult te ajută pe tine să crești, ca actor, o întâlnire cu un astfel de regizor?

Da și mulți alții. Fiecare pune o cărămidă la zidirea personalității tale ca actor. Unii te ajută să te revelezi într-un mod profund, alții  găsesc copilul din tine,  alții preferă improvizația în prim plan, cu toții au moduri de exprimare diferite, iar cu cât sunt ei mai diferiți , cu atât mai bine pentru creșterea ta ca actor de animație.

Ce înseamnă păpușa pentru tine? E o… continuare a ta? Un soi de paravan în spatele căruia te ascunzi? Sau? Ce e? 

 În scrimă, tir sau alte ramuri sportive, sabia, pușca, arcul sunt văzute ca o prelungire, o continuare a ta. La fel și păpușa, în general. Cât despre paravan…am învâțat că a fi în spatele paravanului nu este cu nimic mai prejos decît a fi în fața lui. Astfel că am început sa mă întreb cine sunt cei din spate – în filme, de exemplu…și am găsit oameni excepționali despre care nici nu știam că sunt acolo. De la Haruo Nakajima, actorul japonez care l-a întruchipat pe Godzilla ani și ani la rând, la Andy Serkis – actorul din spatele celebrului Golum, din Stăpânul inelelor și al cimpanzeului Cezar, din Planeta maimuțelor.

 

Cât e tehnică și cât e talent în actorie?

Evident că talentul ajută, la fel ajută și cultura generală, și faptul de a fi polivalent, dar tehnica face diferența. Toate acestea plus…  multă pasiune. E greu de expus în procente. Cred că diferă de la caz la caz și asta este bine, asta ne face diferiți și ajută la creație.

Această formă de teatru este, cred eu, și una dintre cele mai provocatoare, pentru că, nu-i așa, copiii sunt cel mai sincer public. Ai avut parte de reacții memorabile din partea micilor spectatori?

Reacțiile lor sunt tot timpul memorabile, cu nuanțe diferite. Întrucât am avut șansa de a juca și în alte țări de pe glob, pot spune că reacția celor mici poate depinde de mai mulți factori:: nivelul de educație, mediul sau condițiile de trai. Să nu uităm desigur, că pentru orice copil contează însă, în primul rând, nivelul prestației artistice. Pe copii nu îi poți păcăli. 

Se spune că atunci când uităm să mai fim copii, murim așa… încet, încet. E meseria de păpușar secretul tinereții veșnice?

Cel puțin sufletește,  DA! Văd asta și la colegii mei. Despre partea fizică..nu știu..continuăm conversația dacă ajungem la pensie. Haha!

Ai simțit vreodată că nu ești luat în serios de colegii din breaslă din teatrele de dramă, de la cei care joacă în spectacole… pentru oameni mari?

Senzația aceasta am avut-o uneori, în special în primii ani la facultate, când colegii de la clasa de dramă ne ziceau zâmbind… “voi păpușile”.  În mod curios, cei care s-au  transferat la animație au rămas fideli acestui mijloc de exprimare.

 

Actorii din teatrul de dramă visează să joace personaje celebre din dramaturgia universală. Un actor păpușar la personaj visează? 

Evident, la personaje celebre din povești.. Când ești tânăr, începi cu Făt Frumos și parcurgi tot traseul până la bunicul din Dumbrava minunată. 

 

Ca spectator, ce fel de spectacole îți sunt cel mai aproape de suflet?

La modul general, degust orice fel de spectacol, de la opera, la jazz și de la drama, la comedie. Dacă ne referim doar la teatrul de animație, orice fel de mijloc de expresie, dacă este bine realizat, este binevenit, ne face să deschidem ochii și mintea la inedit.

Cristian Bordaș, de ce ți-e dor când ți-e dor?

Ai pus întrebarea aceasta oportun. După atâtea luni în care teatrul se zbate să conviețuiască cu noul virus, mi-e dor de scenă, de reflectoare, de replici , de marionete, de normalitate și, cel mai mult, de public.

Și acum, ultima întrebare: Care e întrebarea pe care ai așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare – răspuns.

Întrebare: Crezi că actorul de animație se rezumă doar la crearea de roluri?

Răspuns: Actuala situație medicală ne-a testat limitele tuturor, am ajuns să regizăm spectacole adaptate pentru contextul pandemic, să compunem muzică, să scriem replici, să facem scenografie, lucru care nu poate decât să aducă un plus experienței noastre scenice. Îți mulțumesc pentru interviu și doresc tuturor sănătate!

Un interviu de Andreea Medinschi