Interviu cu Claudiu Oblea

“Viața fiecăruia dintre noi este un amestec de comedie și dramă.  Echilibrul dintre cele două însă… acesta este, cred eu, rețeta fericirii.”

Prietenii îi spun Claude. În buletin – e Claudiu Oblea. Oameni dragi ori doar cunoștințe îl cunosc drept… veșnicul îndrăgostit de teatru. S-a îmbolnăvit definitiv de lumea scenei încă de copil și a continuat să îi stea prin preajmă, în adolescență, la maturitate … toată viața. La Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad, de unde de curând a căpătat statutul de „tânăr pensionar”, a fost regizor tehnic și s-a bucurat, din spatele cortinei, de poveștile spuse inspirat de actori, de aplauzele pe care aceștia le primeau, de emoțiile fiecărui gong. Și asta pentru că a știut întotdeauna că la o parte dintre toate acestea a pus și el umărul. Iar pentru că pe Claude nu îl vezi niciodată plictisindu-se, statutul de pensionar îi oferă acum șansa să aibă vreme mai multă pentru o dragoste mai veche – „Teatrul veșnic tânăr”, pentru gătit și pentru… vlogging.

 

Claudiu Oblea sau… Claude, cum te numesc prietenii, ești “tânăr pensionar”. Și asta după o viață pe care ți-ai dedicat-o teatrului. În fața și în spatele cortinei. Cum a început aventura ta în această lume atât de frumoasă?

Prima mea întâlnire cu lumea teatrului a avut loc pe când aveam cinci ani. Atunci bunicii mei m-au dus la primul spectacol pe care l-am văzut vreodată. M-a vrăjit atât de tare încât nu am uitat niciodată senzația pe care am trăit-o atunci. Era un basm: „Inșir’te mărgărite”. A fost dragoste la prima vedere. Și cea mai lungă poveste de dragoste pe care am trăit-o vreodată. 

„Teatrul veșnic tânăr” a însemnat pentru mulți un prim pas în „îndrăgosteala” de teatru. Și pentru tine este un reper în ceea ce înseamnă experiențele tale din fața cortinei, de pe scenă, ca protagonist al unor spectacole. Povestește-mi despre acei oameni pe care, dacă nu i-ai fi întâlnit atunci, la începuturile tale, drumul tău nu ar fi fost același.

Despre „Teatrul veșnic tânăr” aș putea să încep să povestesc acum și să mă opresc mâine. Omul care m-a marcat pe mine (și nu doar pe mine) și care evident că are legătură cu „Teatrul veșnic tânăr” este doamna Emilia Dima Jurca. Datorită dumneaei am reușit să pătrund cumva în lumea asta a teatrului și să o înțeleg cu adevărat. Așa cum e ea… profundă și fermecătoare, cu adevăruri și minciuni, cu tentații, cu bucurii și tristeți, cu povești și întâlniri care merită și trebuie trăite. 

„Teatrul veșnic tânăr” e parte și din viața ta actuală.

Cred că reușesc într-un fel să duc mai departe tradiția în ceea ce înseamnă „Teatrul veșnic tânăr”. În urmă cu ceva vreme am reușit să îi reiau activitatea strângând în jurul meu câțiva tineri la fel de îndrăgostiți de teatru. Începusem repetițiile pentru un proiect nou. Repetițiile erau foarte avansate și, dacă nu s-ar întâmplat acel… stop cadru în martie, probabil la începutul lunii mai 2020 scoteam premiera. 

Iubești teatrul, dar nu ți-a fost străină nici lumea filmului.

Folosind o metaforă, pot sa spun că am atins puțin cu degetul și lumea filmului.  Datorită regizorului Nicolae Mărgineanu și a superbei echipe pe care o avea alături am făcut și eu un fel de figurație specială în două filme de-ale dumnealui. Asta se întâmpla în 1986 și 1987, în “Pădureanca” și „Flăcări pe comori”. În 2002, am avut o colaborare cu TVR unde am filmat trei episoade ale unei emisiuni pentru copii care se numea „Prietenii lui Piticot”. 

Am spus la începutul acestui interviu că ți-ai dedicat viața teatrului. În spatele cortinei ai făcut o muncă plină de responsabilități, cea de regizor tehnic. E o muncă esențială în construcția și reprezentarea unui spectacol. O muncă totuși “nevăzută” de spectatori. Ce înseamnă să fii regizor tehnic?

Consider că denumirea care definește cel mai bine acest job este cea… englezească: de stage manager. Dar să explic un pic… procedura. Un regizor tehnic începe munca la un spectacol din momentul din care ia contact cu regizorul artistic și, împreună cu acesta, programează primele întâlniri, repetițiile de text și se asigură că aceste repetiții se desfășoară în condiții optime. În momentul în care se trece la scenă, cum se spune în teatru, regizorul tehnic este un fel de liaison, de liant… el face legătura între regizorul artistic și tot ceea ce înseamnă restul echipei: de la actori, până la personalul de scenă. El programează repetițiile, se asigură că există condițiile necesare unei bune desfășurări a acestora. Toate astea până la premieră. Teoretic, în momentul în care are loc premiera, regizorul artistic și-a terminat treaba, iar spectacolul este preluat de noi, de regizorii tehnici, urmând ca atât timp cât el va mai fi în repertoriu să ne ocupăm de programarea acestuia, de pregătirea lui – montarea decorului, începerea spectacolului, buna lui desfășurare. Cam asta e. 

Pentru că fiecare spectacol e unic în felul lui, care este acea întâlnire teatrală care  te-a marcat pe tine în ipostaza aceasta de regizor tehnic?

De-a lungul anilor m-au marcat întâlnirile pe care le-am avut, cred că vreo trei la număr, cu regizorul Radu Dinulescu. A fost regizorul cu care am colaborat cel mai bine și am simțit faptul că eram pe aceeași lungime de undă din toate punctele de vedere.  

După o viață în care teatrul a fost viața ta, ce ai simțit atunci când ai ieșit pe poarta Teatrului Clasic în calitate de… tânăr pensionar?

Plecarea mea din teatru nu a fost bruscă. Nu am simțit o ruptură. Știam că și mă așteptam să se întâmple asta. Totuși, prima dată când am ieșit pe poarta teatrului, cu decizia de pensionare în mână, am avut un amestec de sentimente. Pe undeva m-am simțit cumva… liber. Liber să fac ce vreau cu timpul meu. Pe de altă parte, am avut un sentiment de… regret… de nostalgie, Se încheiase o etapă. Totuși, și acum, atunci când situația epidemiologică mi-o permite, trec pe la teatru să beau o cafea cu foștii mei colegi. 

Ești un om foarte activ. Povestește-mi ce faci acum și cum ți-a schimbat pensia, viața?

Sunt un pensionar activ. Pe mine nu o să mă vezi niciodată jucând șah, pe o bancă în parc sau făcând excursii matinale cu tramvaiul dintr-un capăt în altul al orașului pentru a achiziționa o legătură de pătrunjel cu 30 de bani mai ieftină. Asta deși îmi place mult să gătesc. Am o vorbă care duce așa… a un banc cu ardeleni. Acum, pot să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, drept e că nu întotdeauna și cu cine vreau (zâmbește). Dincolo de orice fel de glumă, vreau să rămân activ, fapt pentru care îmi umplu timpul cu lucruri cât mai diverse. Și ați ghicit – multe dintre ele, legate de teatru. 

Ai avut și ai curajul de a spune mereu lucrurilor pe nume, atât în ceea ce privește viața ta, cât și în ceea ce privește relația cu ceilalți. Cât de greu sau de ușor este să îți asumi… sinceritatea, în lumea aceasta care numai înțelegătoare nu e?

Am încercat întotdeauna să spun lucrurilor pe nume. Este adevărat că de multe ori  nu mi-a fost ușor. E adevărat că au fost momente în care a trebuit să mă abțin. Viața mea a fost o permanentă luptă între ceea ce simțeam eu că sunt și ceea ce puteam să spun lumii. Mentalitățile nu se schimbă de la o zi la alta. Dar, de ceva vreme, spun fără să mă mai atingă vorbele celor din jur. Am devenit mai curajos sau mai înțelept? Aceasta-i întrebarea! 

Aș putea spune că tu, ca om, ești un “personaj” aparte: haios, carismatic. Ce fel de spectacol e viața ta? 

Viața fiecăruia dintre noi este un amestec de comedie și dramă.  Echilibrul dintre cele două însă… Acesta este, cred eu, rețeta fericirii.  

(un interviu de Andreea Medinschi)