Interviu cu actrița Carmen Vlaga Bogdan

„Ai idee ce norocoasă sunt? Îți spun eu. Foarte!”

Norocoasă. Acesta este cuvântul pe care actrița Carmen Vlaga Bogdan îl spune cel mai des atunci când vine vorba despre sine. Absolventă a Facultății de Teatru de la Tîrgu Mureș, Carmen Vlaga Bogdan și-a legat numele de scena arădeană. Scenă care i-a adus și îi aduce mari bucurii.  Fie că e vorba despre întâlniri fericite, despre roluri importante sau despre experiențele de viață de zi cu zi.  Carmen Vlaga Bogdan spune lucrurilor pe nume, căci a fi sincer și deschis, spune ea, sunt lucrurile care te fac om adevărat. Și tot ea spune că viața ei e un spectacol cu emoție și umor, pe care l-ar revedea oricând și ori de câte ori. 

Copil fiind, atunci când ți se adresa întrebarea: „Tu ce vrei să te faci când vei crește mare”, ce răspundeai?

Când eram copil, nu doream să fiu actriță. Nici măcar nu visam să devin actriță. Îmi doream să devin profesoară sau învățătoare. De aceea, la treapta întâi, am dat la Liceu pedagogic, unde am căzut cu brio. Motivul? Matematica… o materie care pentru mine este o mare… necunoscută, e ceva…extraterestru. Deci, dacă te întâlneai cu mine copil și îmi puneai atât de uzuala întrebare „Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?”, ei bine, îți spuneam cu cu siguranță, profesoară, învățătoare, educatoare. Am trecut și prin perioade în care îmi doream să fiu stewardesă sau… vameșiță. Niciodată însă, actriță. 

Când și cum s-a produs întâlnirea cu teatru?

 Întâlnirea mea cu teatru s-a produs, culmea, vizionând un film. Și nu oricare, ci unul care a făcut furori printre adolescenți: „Liceeni”. Aveam 14 ani când l-am văzut. Adică exact vârsta potrivită ca să gust din plin acest film. Vârsta și visele potrivite. Căci atunci m-am hotărât brusc că eu vreau să devin actriță, că vreau să joc într-un film alături de Ștefan Bănică. Un vis copilăresc care totuși a fost, de fapt, sămânța din care a crescut întreaga mea viață profesională. Acela a fost momentul în care le-am spus părinților că vreau să fac cursuri de teatru. Aveam o colegă în clasa a IX-a care mergea deja la doamna Emilia Dima Jurca și m-am rugat de ea sa mă ducă și pe mine. Întâlnirea cu această Doamnă – și te rog să păstrezi majuscula – este una dintre cele mai importante întâlniri ale vieții mele. Doamna Emi, cum îi spuneam, a fost cea care m-a contaminat cu magia teatrului. Și nu doar pe mine, ci generații întregi de tineri care și-au legat mai apoi, viața de scenă. Doamna Emi a știut cum să se poarte cu noi și… subtil, ne-a introdus acest virus numit teatru. 

Întâlnirile din perioada de formare sunt unele dintre cele mai importante. Care au fost cele care te-au marcat pe tine? 

Când m-am angajat eu ca și actriță am jucat în toate basmele posibile și imposibile. Am fost iepuraș, am fost albinuță… nici nu mai știu ce am fost… am făcut de toate. Dar, la un moment dat, a trebuie să fac o înlocuire în „Omul care a văzut moartea”, în regia lui Radu Cazan. El mi-a dat primul rol serios din teatru. Pe urmă, m-a descoperit Ștefan Iordănescu, în a cărui regie am jucat mult. La fel și Laurian Oniga – un om care a avut și el mare încredere în mine. Tot în perioada aceea m-am întâlnit și cu Alex Berceanu care a montat „Blestemul muritorilor de foame”. Acestea sunt întâlnirile care mi-au dat aripi, ca să zi așa, în prima parte a carierei mele.

 Ca un mare consumator de teatru declar public că am niște curiozități pe care nu mi le voi satisface niciodată așa… direct. Una dintre ele este: „Ce simte un actor atunci când pășește prima oară pe scenă, în primul său spectacol ca actor cu acte în regulă?”  Cum s-a produs debutul tău pe o scenă profesionistă?

Am pășit prima oară pe scenă în „Muschetarii Măgăriei Sale”. Jucam un iepuraș. Am avut emoții groaznice. Țin minte că mi-am invitat toate rudele să mă vadă în cele trei minute în care apăream pe scenă. Atunci când am primit un rol devărat, am fost stresată așa cum nu cred că își poate închipui cineva. Nopți la rând am stat cu ochii în tavan gândindu-mă ce voi face dacă voi greși, dacă voi uita să îi dau replica colegului mei… pe scurt… mi-a fost foarte, foarte frică. În timp însă, am învățat că emoțiile sunt ceva bun, dacă poți să le schimbi în energie. În acel ceva care transformă talentul și inspirația în mesaj, în… feeling, în sinceritate în actul artistic. 

Ai lucrat cu regizori importanți, ai avut parte de întâlniri cu publicul în festivaluri de marcă și te-ai bucurat multe aplauze. Dacă ar fi să faci un top trei cu cele mai importante momente din viața ta artistică de până acum, care ar fi acelea și de ce?

Nu pot să fac un top trei. Aș fi nedreaptă. Și asta pentru că am fost și sunt un om și un artist norocos. Un actor care a avut parte de întâlniri profesionale una și una. Enumăr acum câteva nume asumându-mi riscul că pot uita vreunul. Deci: Ștefan Iordănescu, Radu Nica, Vlad Massaci, Cristi Popescu, Alexandru Berceanu, Bobi Pricop, Catinca Drăgănescu, Arpad Schilling… iar lista oamenilor care m-au marcat într-adevăr poate continua cu foarte multe nume. Sunt oameni care au lucrat cu mine și au avut încredere să îmi dea pe mână roluri… adevărate, importante, provocatoare. 

Un rol drag? Cel mai drag dintre toate?

Ai idee ce norocoasă sunt? Și spun asta pentru că întotdeauna am simțit că fiecare rol e un copil de-al meu. Așa că le iubesc pe toate. Diferit, dar la fel de mult. Am învățat asta în timp. Căci am descoperit că, cu fiecare nou rol, viața mea devine mai bogată. Sufletul și mintea mea primesc de fiecare dată ceva bun. Și mai e un lucru. Citeam undeva că trăiești atâtea vieți câte cărți ai citit. Extrapolez și spun că eu am trăit și trăiesc atâtea vieți câte roluri am jucat. Și revin cu întrebarea. Ai idee ce norocoasă sunt? Îți spun eu. Foarte! 

Ce înseamnă pentru tine de fapt, a fi actor?

Asta-i o întrebare care pare foarte simplă. Și totuși e cea mai complicată dintre toate. A fi actor înseamnă pasiune. Înseamnă să iubești poveștile, oamenii, scena.  Înseamnă să fii un om simplu, sincer, adevărat. Înseamnă să știi să îți deschizi sufletul și mintea. Să primești, dar mai ales să dăruiești. Cred că a fi actor înseamnă să știi să sintetizezi tot ce înseamnă uman pe lumea asta. Cu bune și rele

.

 Carmen Vlaga Bogdan nu este doar actriță. Este și soție, și mamă. Cum se potrivesc aceste trei statuturi pe care le ai? 

Se potrivesc precum piesele de puzzle. Am învățat să fiu și soție și gospodină și o mamă foarte bună. Chiar dacă nu știu să îmi ajut juniorul la temele la mate (râde). 

Ești un actor matur, cu o bogată experiență de scenă și cu un șir lung de șanse artistice în viitor. Ce îți dorești să ți se întâmple de acum înainte, profesional vorbind?

Îmi doresc să fiu sănătoasă. Și la fel și dragii mei. Și îmi mai doresc să joc. Să fiu pe scenă. Așa cum ar trebui să fim și cum nu putem acum din cauza vremurilor tare antipatice pe care le trăim. Să fiu față în față cu voi, spectatorii mei. Să vă văd zâmbetele, lacrimile, fericirea sau micile tristeți. Să vă văd ochii, privindu-mă.

Carmen Vlaga Bogdan… de ce ți-e dor când ți-e dor?

Mi-e tare dor de tata. Mi-e dor să merg cu el la pescuit. Să mânânc cu el, pe malul apei, pâine cu untură, cu ceapă și boia. Mi-e dor să merg cu mama și cu tata în vacanțe la mare. Să pescuim guvizi pe care tata îi dădea la schimb pe jumătate de ladă de bere sau pe câteva sticle de pepsi. Mi-e dor să  mă întâlnesc cu verișorii mei. De fapt, mi-e dor de copilărie. Mi-e foarte dor de copilărie.  De atunci când tata mă striga “Cărmenuța” și toți oamenii dragi din jurul meu erau atât de tineri.

 

(Un interviu de Andreea Medinschi)