Îmi place să cred că  Arkadina, Treplev, Trigorin, Zarecinaia & co. ar putea să fie mai mult oameni și mai puțin personaje

-Interviu cu Raluca Rădulescu-

Raluca Rădulescu a studiat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București și, din 2012, este doctor în filologie a aceleiași facultăți. Și-a continuat studiile luând parte la diverse programe de formare profesională internaționale la Moscova, Cracovia sau Paris. De mai bine de 20 de ani activează ca redactor-realizator de emisiuni de radio la postul Radio România Cultural din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Realizează emisiuni precum “Călător pe mapamond”, “Comment ça va?”, “Storymania”, “Espresso”, “Expresul de seară”, “Cu minte de duminică” sau “Scena şi ecranul”. Lucrează ca redactor și traducător de carte. “Sculptând în timp” de Andrei Tarkovski sau   “Jurnal necenzurat” de V. Nijinski  sunt titluri ale căror traduceri îi  poartă semnătura, la fel ca și numeroase piese de teatru din dramaturgia rusă: “Trei surori” de A.P.Cehov, “Livada de vișini” de A.P.Cehov, “Fete în iubire” de Irina Vaskovskaia, “Beție” și “O îmbrățișare insuportabil de lungă” de Ivan Vîrîpaev etc. A fost nominalizată, în 2014, pentru cea mai bună traducere a anului, pentru volumul I – “Munca actorului cu sine însuşi” de K. S. Stanislavski la cea de-a III-a ediție a Galei Industriei de Carte din România „Bun de Tipar”. În același an, primește Premiul special UNITER pentru contribuţia la redimensionarea într-un discurs contemporan a unei cărţi fundamentale pentru practica şi teoria teatrală: K S Stanislavski – “Munca actorului cu sine însuşi”. Raluca Rădulescu semnează dramaturgia spectacolului [ză] Pes©ăruş, montat la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” Arad. .

Ai tradus „Pescărușul” lui Cehov. Traducerea ta vine după una celebră, cea a lui Moni Ghelerter și a lui R. Teculescu, despre care, chiar tu spuneai, că „îi știa o lume… dintotdeauna”.  E demersul acesta un act de curaj pentru tine, ca traducător? O provocare?

Pescărușul a fost prima piesă de teatru pe care am tradus-o acum vreo 15 ani. Prima mea traducere… litarară. Se apropia anul Cehov (în 2004 s-au comemorat 100 de ani de la moartea dramaturgului) și se vorbea și scria foarte mult despre el. Revenisem de la o bursă la Moscova, eram proaspăt doctorandă… nu voiam să pierd contactul cu lumea aceea, cu limba rusă și asta a ieșit din… pălărie. Am tradus Pescărușul! Abia după câțiva ani l-am dat unor regizori și actori să-l citească și un editor mi-a propus să publicăm traducerea, în oglindă cu o continuare polițistă a piesei, scrisă în anii 2000 de Boris Akunin. În doi ani s-au apuizat două ediții. Ce curaj? Ce provocare? Inconștiență. Necesară, aș zice! Dacă o piesă de teatru are valoare și după mii de ani (poate „recitită/rescrisă”), o traducere, oricât de bună ar fi, poate rezista 20-30 de ani, poate 50… fiindcă orice limbă e un organism viu, în evoluție și dacă putem accepta ușor că un autor a scris într-un anume fel, soarta traducerilor e cu totul alta. E nevoie mereu de traduceri noi! Reluând acum Pescărușul, surpriza mea a fost să constat că e încă perfect actuală traducerea de acum 15 ani. Ce-am făcut cu acea traducere… asta e cu totul altă poveste! Pentru spectacolul [ză] Pes©ăruş, practic am rescris piesa lui Cehov, păstrând cam tot, deși am mai renunțat la câteva personaje, am avut grijă să le… redistribuim replicile, am folosit multe verbe active și am evitat contemplația pasivă, am dat franceza la modă în toată Europa acum un secol, pe trend-ul englezesc… mondial, ne-am jucat cu formulele de adresare. Îmi place să cred că  Arkadina, Treplev, Trigorin, Zarecinaia & co. ar putea să fie mai mult oameni și mai puțin personaje.

„Împreună cu regizoarea Catinca Drăgănescu l-am revizitat pe Cehov și ne-am împrietenit cu el, l-am adus puțin în vizită la noi, în secolul XXI.” Spuneai lucrul acesta fix în urmă cu an, în preajma premierei spectacolului „Trei surori”, montat la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava. Acum, la final de 2018, Cehov revine în secolul XXI, în [ză] Pes©ăruş. Cât de pregătit este publicul pentru astfel de… vizite? 

Eu zic că publicul e pregătit pentru orice. Dacă noi suntem convinși de ceea ce facem, nu putem să nu-i convingem și pe spectatori. Iar echipa de creația a acestui spectacol și actorii de la Arad cred că sunt 100% convinși de ceea ce fac și cred în munca lor, așa că publicul nu trebuie decât să vină. Poate să empatizeze sau nu, să-i placă sau nu, să fie răvășit sau nu, să aibă de comentat/protestat sau nu… dar pentru asta trebuie să vină la spectacol. E cel mai important. Ah, și să rămână până la final! Altfel nu se pune! Restul sunt povești! 

Te rog să continui fraza: „Pentru mine spectacolul [ză] Pes©ăruş este… o întâlnire/re-întâlnire, o călătorie prin epoci, țări, culturi, mentalități, curente, mode foarte diferite, dar care, inevitabil, au ceva în comun: acest necunoscut… OMUL.”