„Fiecare om care a cumpărat bilet și e în sală, m-a cucerit deja. (…) Îl răsplătesc fără să mă cruț, cu toată iubirea și dăruirea de care sunt în stare.”

-Interviu cu actrița Oltea Blaga-

„Cea mai îndrăgită  actriță”. „Cea mai populară actriță din Arad”. Sunt doar câteva dintre titlurile cu care spectatorii au răsplătit-o de-a lungul timpului. Titluri care au venit „la pachet” cu sute de minute de aplauze și mii de buchete de flori. Actriței Oltea Blaga nu îi este deloc greu să îi cucerească pe cei din jur cu râsul său contagios și extraordinara putere de muncă, completate fericit cu mult talent, sensibilitate și o mare dragoste de oameni. Și chiar dacă e un om foarte puternic, Oltea Blaga nu ezită nicio clipă să își recunoască slăbiciunile. Dintre care, cea mai mare, este și va rămâne întotdeauna… fiul său, Matei. 

Puțini știu că numele cu care te cunosc de pe afiș nu este numele tău din buletin.

Mă numesc Prallea-Blaga Oltea-Rozalia. Am fost căsătorită cu regizorul Daniel Prallea-Blaga, iar după divorț, am păstrat această „formulă”, pentru că am vrut să am același nume cu Matei, copilul nostru. Înainte de căsătorie mă numeam Aciocîrlănoaiei Oltea – Rozalia și mi se spunea Rozinca. 

De fiecare dată când te prezinți, spui scurt: „Sunt actriță, profesor și mama lui Matei.”  Care dintre aceste trei elemente esențiale te reprezintă cel mai bine? 

Toate. Fiecare ocupă o parte importantă a sufletului meu. Fiecare îmi răpește sau îmi dăruiește timp, energie, bucurie, provocări, speranțe…  Asta e viața mea. Dar, desigur, inima mea vibrează cel mai tare când rostesc „Matei”.

Te-ai născut în “dumbrava minunată”, iar povestea primei tale întâlniri cu lumea este una… de film. Crezi în destin? În acel „ceva” care te ghidează pe un drum încă de la începuturi?

M-am născut într-o zi de duminică, la căminul cultural, în timp ce pe scenă era serbare, într-un minunat sat din Moldova, cu nume de poveste: Buciumeni. Un sat situat lângă pădurea pe care Sadoveanu a descris-o în „Dumbrava minunată”. Am crescut într-o lume plină de povești, dar și de superstiții. Am exemple de povestiri  pe care cei care le spuneau le catalogau drept adevărate, în care, oamenii urmau traiectoria dată de ursitoare la nașterea lor, neputând schimba nimic. Uimită și emoționată, ascultam poveștile cu urechi de elefant, netrecându-mi niciodată prin minte că ursitoarele au fost cu mine altfel decât bune, blânde și generoase. Ha-ha-ha!

Da, au fost generoase. M-am născut într-o familie de oameni frumoși, care m-au făcut să mă simt dorită, iubită, prețuită, norocoasă.  Au știut să mă asculte și să mă îndrume. Și au fost blânde, scoțându-mi în cale o mulțime de alți oameni frumoși care au făcut sau încă fac parte din călătoria mea…  Și au fost bune, dându-mi puterea de a nu păstra în suflet răul, chiar dacă mi-a fost făcut de multe ori din plin,  de a nu visa niciodată răzbunarea, de a avea puterea să mă ridic de fiecare dată, de a-mi pune zâmbetul pe chip și de a merge mai departe. Călătoria continuă… 

Te-ai vrut medic. Chiar te-ai pregătit pentru asta. Și totuși ai ajuns actriță. Cum s-a produs… turnura? 

Destinul! Ha-ha-ha! Glumesc…Da, părinții mei ar fi dorit să fiu medic și nici eu nu eram departe de dorința lor, dar îmi plăceau la nebunie poveștile, lectura și  mi-ar fi plăcut mult să fac ceva pentru copii. Și răsfoind o revistă „Forum” din vremea aceea, am fost fascinată citind despre Teatru de păpuși. Mi s-a părut că găsisem ceva ce căutam lăuntric. La Conservatorul din Iași se făceau niște întâlniri cu tinerii care urmau să dea admitere și am mers și eu la acele întâlniri. După ce m-au văzut și m-au ascultat, cei care conduceau întâlnirile, m-au întrebat: dar de ce nu teatru-teatru? Nu mă gândisem. Deși auzeam adesea în copilărie: „Fata asta o să fie actriță!”, nu prea știam ce e asta și nici nu mă gândisem… Dar la Iași, cineva mi-a deschis în mintea mea o ușă a posibilităților și… iată-mă!

Ai făcut facultatea la București, iar acolo ai avut parte de formatori adevărați. Povestește-mi un pic despre… norocul de a avea ca dascăli, oameni precum Ion Cojar, de exemplu.

Noroc. Da. Ai folosit cuvântul cel mai potrivit. Sunt atât de multe de povestit că pur și simplu  ar trebui să scriu cel puțin o broșură despre asta. Spun doar atât: când încă nu se lăsase cortina finală după spectacolul meu de licență, când încă răsunau aplauzele iau eu stăteam uimită, vrăjită și emoționată de tot ce trăiam (ca în copilărie când ascultam poveștile cu ursitoare), aproape neștiind cum să gestionez atâta fericire, Maestrul Ion Cojar, a urcat pe scenă aplaudându-mă și zâmbind m-a sărutat pe frunte și mi-a spus: „Eu ți-am dat botezul scenei. Nu uita asta!” Aceste cuvinte m-au înălțat și m-au responsabilizat întreaga mea călătorie scenică.  Și cortina  încă nu s-a lăsat!

Ai avut momente în care nu ți-ai găsit locul în lumea asta? În care ai vrut să te lași teatru?

O, Doamne! Da! Desigur! Disperarea, dezastrul și depresia (uite câte cuvinte cu „d”) au pus gheara și pe mine! Sunt om! Cel mai proaspăt și viu episod (dar nu singurul) e la începutul acestei perioade pe care o traversăm.  Teatru nu, școală nu… M-am apucat de grădinărit. Munceam pământul. De dimineața până seara. Până la epuizare. Am umplut zeci și zeci de borcane cu gemuri, dulcețuri, compoturi, zacuscă sau alte bunătăți. Dar nu a funcționat. Mă simțeam pierdută și inutilă… Am renunțat în fiecare noapte înainte să adorm la teatru și ziua îmi umpleam capul cu argumente să rămân…  Și… am rămas! Cred că lumea are în continuare mare nevoie de teatru iar eu asta pot face. E și nevoia mea! E existența mea!

După câțiva ani ca actriță la Sfîntu Gheorghe, ai ajuns la teatrul din Arad, pe a cărui scenă joci din 1997. Ce te-a ținut aici?

Sunt prinsă de Arad cu fire puternice și de nedezlegat. Aici mi-am petrecut vacanțele copilăriei, aici am fost botezată, aici am învățat să merg pe bicicletă, aici am învățat să înot, aici am dat primele mele spectacole (la care rupem și bilete), pe masa din veranda bunicilor. Aici am rude, prieteni, locuri care-mi sunt nespus de dragi și tot aici am morminte ale multor oameni pe care i-am iubit enorm, unde pot merge să aprind o lumânare și să stau în liniște.

Ai primit, ani la rând, oficial, titlul de „cea mai iubită” sau „cea mai populară” actriță din Arad. Cum crezi că i-ai cucerit pe spectatori și, mai ales, cum ai reușit să le rămâi atâta vreme în suflet?

Cred că e efectul „dau-primesc” sau „semeni ce culegi”.  Îmi iubesc și îmi respect spectatorii. Fiecare om care a cumpărat bilet și e în sală, m-a cucerit deja. Iar eu îi respect alegerea, timpul și banii.  Îl răsplătesc fără să mă cruț, cu toată iubirea și dăruirea de care sunt în stare. Când am venit la teatrul din Arad, mi s-a spus arădenii nu suportă moldovenii și că Oltea (mai era asociat și cu Aciocîrlănoaiei), nu-mi va fi de mare ajutor. I-am răspuns domnului care îmi dezvăluia aceste „taine” că am încredere în arădeni și le ofer mai mult credit decât o făcea el, arădean fiind. Și am avut dreptate. Publicul arădean m-a făcut să simt mereu că joc acasă. Iar eu le mulțumesc pentru asta și mă-nclin!

Atunci când stau față în față cu un actor, apare inevitabil o întrebare esențială. Aceea legată de întâlnirile artistice care l-au marcat. Care au fost acestea pentru tine?

Fiind un interviu care apare pe pagina teatrului, probabil ar trebui să creionez un răspuns actoricesc și să nominalizez aici o mulțime (căci sunt mulți) oameni care mi-au ieșit în cale în călătoria cunoașterii mele artistice. Și să le mulțumesc fiecăruia în parte. Aș avea câteva nume. O listă scurtă de oameni (regizori, scenografi sau actori) care m-au provocat. Care mi-au ridicat ștacheta sus și m-au obligat să depășesc limite. Din păcate, în călătoria asta fantastică, am avut nenumărate întâlniri în care a trebuit să inventez și să mă reinventez singură. Să depășesc obstacole, fără să am ajutor și să simt de multe ori că sar fără plasă dedesubt. Dar eu mulțumesc și pentru acele întâlniri, care m-au făcut mai puternică, mai inventivă, mai liberă! Aștept încă întâlniri și provocări, care să mă facă să rostesc fericită și recunoscătoare, nume!

Vorbind de artiști… nu ești singurul din familie.

E vorba de fratele meu, Petronius Negrescu (pe numele său adevărat Vasile-Petronius Aciocîrlănoaei), care este muzician. Dirijor, compozitor, interpret. Este și profesor la Academia de Artă Teatrală din Tîrgu Mureș. Îl iubesc infinit și sunt mândră de el . În  anul acesta, 2020, pe care nu-l vom uita prea ușor cu toții, data de 15 ianuarie rămâne o dată de referință în viața și cariera mea pentru că, atunci, am reușit să fiu pe aceeași scenă, într-un spectacol, cu el, cu fratele meu, cu artistul Petronius Negrescu.

Nu ești doar actriță, ci, după cum spuneam, ești și dascăl de actorie la Scoala Populară de Artă. Care sunt bucuriile cele mai mari de care ai avut parte  în cei peste 10 ani în care ai dăruit… HAR? (și nu folosesc întâmplător acest cuvânt)

Când spun că sunt o norocoasă, nu glumesc. Ursitoarele mi-au rezervat și bucuria de a lucra cu și printre copii și tineri. Mă simt ca un grădinar care trăiește într-un loc fermecat și care se bucură an de an, de flori și roade alese. Ca profesor de actorie la Școala Populară de Arte din Arad, am avut ocazia să cunosc atât de mulți oameni extraordinari care m-au îmbogățit, care m-au forțat să mă păstrez „în priză” și conectată la o lume vie, mereu în mișcare și fascinantă. Spun oameni, deoarece trupa mea pe care am numit-o HAR, a avut componenți de vârste foarte diferite. Cel mai mic elev a avut 4 ani și jumătate și cel mai mare, 49. Am făcut împreună zeci de spectacole, am trăit și am împărtășit multe bucurii și succese. Am foști elevi care au ales calea teatrului și am studenți (sau absolvenți) în toate orașele din țară unde se studiază actoria. Puii mei, cum îmi place să le spun, au zburat frumos!

 

„Papper Pasion”. Acesta este numele unui parfum scos de  Geza Schoen, cu ajutorul designerului de modă Karl Lagerfeld. Este un parfum care cred că ni s-ar potrivi bine amândurora pentru că miroase a… cărți. Știu că lectura este una dintre marile tale pasiuni. Cum te-ai contaminat?

Andeea dragă, am crescut într-o bibliotecă. Părinții mei, care erau amândoi profesori, au avut pe rând și postul de bibliotecar în sat. Mirosul bibliotecii (iar pentru mine mirosul este foarte important) mi-a marcat și mi-a format gustul copilăriei. Mă pierdeam de drag să stau pe un covor printre rafturile pline de cărți vechi și să citesc sau să colorez până își terminau ai mei treaba, dar mă înnebunea și mirosul coletelor cu exemlare de cărți noi pe care mama le inventaria și o ajutam să le pună pe rafturi. Apoi, îmi doream atât de mult să știu să citesc, încât învățam texte pe de rost și le spuneam ca și cum le citeam, având grijă să dau cu mare atenție foaia. Iar după ce, în sfârșit, am învățat să citesc… granițele cunoașterii s-au deschis larg și nu a mai existat cale de întoarcere.

Apropo de lucrurile pe care le faci… Ești implicată – dincolo de cele trei lucruri esențiale despre care am vorbit ceva mai devreme- în proiecte caritabile și mai nou… în proiecte sportive. Ai alergat la maraton, dacă nu mă înșel. Întrebarea mea e cred una a oricărei femei care are și job: Cum de ai timp pentru toate? 

Daaa. Da! Am făcut un maraton! 42 de km!  Un vis împlinit! O experiență absolut fabuloasă despre limite, autodepășire, voință și putere. Despre asta (și nu numai), poate că am să scriu cândva…Merită! 

Și da, sunt implicată în proiecte caritabile, am înființat o trupă de teatru de nevăzători, Trupa ANA (Asociația Nevăzătorilor Arad), particip cu toată inima la acțiuni ale Asociației Integra, spun cu mândrie că mă onorează cu prietenia lor tineri cu sindrom Down, ajut persoane speciale sau bătrâni, sau copii abandonați. Am plantat pomi. Mi-am făcut timp și  l-am ajutat pe tatăl meu să scoată la lumină  amintiri uluitoare materializate în cărți, despre o istorie trăită, dureroasă și care ar trebui să nu fie uitată; și alte cinci cărți de poezii, dintre care una pentru copii care a fost ilustrată de elevi de-ai mei de la actorie. O bijuterie.

Cum de am timp? Habar nu am! De fapt, nu prea am pentru că nu reușesc să fac tot ce aș mai avea în cap, toate câte ar mai fi de făcut! 

Și acum, la final, care e întrebarea pe care o așteptai de la mine și pe care eu nu ți-am adresa-o?  Întrebare, răspuns

A fost o bucurie să răspund la întrebările tale și… ți-ai făcut bine tema. Hai să lăsăm întrebarea (întrebările) să vină de la spectatori (cititori), iar eu voi răspunde cu plăcere la orice provocare. Mulțumesc!

 

Un interviu de Andreea Medinschi