„Dacă aș putea să mă întâlnesc cu tinerețea mea, nu i-aș reproșa nimic. Aș ruga-o doar să mă ierte pentru clipele pe care nu le-am trăit”

– Interviu cu scenografa Oana Cătălina Văran –

A crescut ca un copil al teatrului. A învățat de-acasă, de la dragii ei, să simtă lumea aceasta prin toți porii. Și chiar dacă viața și drumul prin meserie s-au petrecut sub semnul zodiei schimbărilor neașteptate, nu a uitat niciodată să se întoarcă la prima dragoste: aceea pentru teatru. Oana Cătălina Văran e, de 20 de ani fix, scenograf la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad, un loc în care a crescut, un loc pe care a învățat de la tatăl său, actorul Ion Văran, să îl înțeleagă așa cum e el: cu bune și rele. Un loc pe care îl iubește însă mereu și… necondiționat.

Nu te întreb cum te-ai „îmbolnăvit” de teatru ci, pentru început, vreau să te provoc la un exercițiu de imaginație. Și anume… cum crezi că ar fi arătat viața ta dacă nu ai fi avut șansa să crești, la propriu, în teatru?

Cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi fost un copil al teatrului? Să știi că și eu m-am întrebat mereu: Cum ar fi fost Oana – contabilă? Sau ingineră? Sau medic? Și mereu îmi vine în minte un singur răspuns: INCOMPLETĂ.

Poate că într-o altă dimensiune există o altă Oana. Mulțumită cu o viață ce curge între cele opt ore de activitate la birou, apoi casă, familie, vacanțe mai mult sau mai puțin low-cost și probabil că e mulțumită cu viața ei. Asta pentru că acea Oană sigur nu nu știe cum e viața cu un tată actor/artist și o mamă filolog. Cu o familie de oameni sensibili și minunați. Și nu știe cum e să trăiești printre artiști, muzicieni, artisti plastici, actori, regizori și compozitori. Așa că, în această dimensiune în care am apărut eu, Oana, am fost și sunt cea mai fericită.

Care e cea mai puternică aminitire a ta din copilărie, legată de universul acesta minunat, numit teatru? Uite, mie cele mai puternice amintiri legate de teatru sunt cele generate de mirosul de mastix, acel adeziv folosit pentru a lipi bărbi și mustăți.

Oooo… copilăria mea este marcată de tot ceea ce înseamnă teatru. Nu pot să mă rezum la O AMINTIRE legată de acest univers! După cum spuneai și tu, am crescut în teatru. La propriu. Am locuit o bună bucată de timp chiar aici, în una dintre cabine, un spațiu pe care tata, Ion Văran, tânăr actor fiind pe vremea aceea, îl primise ca și locuință. Îți dai seama că pentru mine și pentru copiii celorlalți actori din trupă, teatrul a devenit cel mai frumos loc joacă posibil. Am pus stăpânire pe toate colțurile lui, începând de la poartă și până în pod. Și să nu crezi că eram mereu niște sfinți. (râde) O mai „încasam” când eram prea efervescenți și ajungeam să ne facem mai bine auziți decât actorii – părinți care repetau pe scenă.

Mi-ai amintit de mirosul de mastic… Deși eram zilnic lângă ei, de fiecare dată mă fascinau transformările părinților noștri, ori de câte ori îmbrăcau – la propriu și la figurat – veșmintele personajelor și deveneau EROI. Îmi amintesc cu mare, uriașă plăcere, de spectacolul „Școala bârfelilor”, pe care l-am văzut de zece ori. Și asta doar în reprezentații (fără să mai pun la socoteală repetițiile). Era fascinant pentru o fetiță de zece ani, cât aveam eu atunci, să vadă cum „tanti” Gina Cazan sau „tanti” Maria Barboni Petrache deveneau… prințese, îmbrăcate în rochii ample, cu crinolină, cu peruci colorate viu, cu gene false, pleoape pastelate…Totul era un tablou ce, pentru fetița de atunci, era echivalentul Giocondei. Iubeam atât de mult spectacolul acesta, încât tata, care juca și el, a găsit soluția să mă facă să dorm la amiază: „Dacă nu dormi, nu te duc diseară să vezi „Școala….”!

Și pentru că am vorbit despre tata… Da… Am o amintire extraodinară din anii mei de… copil de artist. Aveam 12 ani, deja nu mai locuiam în teatru, ci într-un bloc în zona Gării și m-am îmbolnăvit de varicelă. Arătam groaznic și mă simțeam groaznic. Tata avea, pe vremea aceea, câte trei spectacole pe zi: matineu, prânz și seara. Ei bine, în acea duminică despre care îți povestesc acum, tata, fiind în pauza dintre matineu și spectacolul de la prânz, a plecat de la teatru, îmbrăcat în costumul de epocă în care juca și a parcurs tot drumul spre casă cu tramvaiul, în acel costum, peste care a îmbrăcat doar paltonul. Dorea neapărat să vadă cum mă simt. Asta deși eram acasă, cu mama. Avea foarte mare grijă de mine. Acesta este un moment pe care adultul ce am devenit nu va putea să-l uite NICIODATĂ! În acea clipă, copilul Oana a fost deopotrivă fericit, dar și amuzat teribil. Adultul de azi nu poate însă să își stăpânească emoția retrăind aceste amintiri! Multumesc, tata!

Ai urmat Liceul de Arte și mai apoi… Facultatea de Științe Juridice și după, ai absolvit un Master în Arte plastice. Un parcurs destul de neașteptat. Care au fost cauzele care l-au determinat?

Am început Liceul de Arte dar, așa cum ai remarcat, parcursul meu în carieră a stat sub zodia schimbărilor neașteptate. În clasa a opta, s-a desființat Liceul de arte din Arad și s-a mutat la Timișoara. Așa că „am aterizat” în clasa a noua la… Liceul de… petrol și mine. Când a sosit momentul să dau examen pentru treapta a doua… „m-am împiedicat” și am căzut cu nota 8,75. Așa că mi-am ales un alt liceu… de „elită”: Liceul de mecanică fină. Mă pot lăuda că sunt mândra posesoare a unei diplome de „prelucrător prin așchiere”. Și evident schimbările neașteptate nu s-au oprit pentru că, trăind în perioada de tristă amintire, accesul în spațiul artei era de la foarte greu spre imposibil pentru un tânăr care a fost smuls din acest spațiu și aruncat într-o zonă… crepusculară. Am fost pusă în fața unei alegeri foarte grele: „Eu unde voi da la facultate?” Am făcut o listă cu toate facultățile care nu implicau mate, fizică, chimie și biologie. Și așa…între Filologie și Drept am făcut …„ala-bala portocala” și degetul mi-a picat pe Drept, pe care l-am și absolvit. La un moment dat eram convinsă că voi și profesa în domeniu. Dar s-a petrecut… întâmplarea care a răsturnat situația (râde).

S-a întâmplat momentul în care ai decis că teatrul este drumul pe care vrei să îl urmezi…

Exact. Momentul a fost… o întâmplare! Eram sufleur. În timp ce actorii repetau pe scenă „Vacanță în Guadelupa”, eu mă apucasem să desenez pe spatele textului niște schițe de costume. Făceam asta fără să știu că, în spatele meu, uitându-se la ce schițez eu, era chiar regizorul spectacolului, Laurian Oniga. Mare mi-a fost mirarea atunci când, mai târziu, am fost chemată în biroul directorului de atunci, domnul Cornea. Mirare spun? Adevărul e că mi se oprise inima în loc. Habar nu aveam care e motivul pentru care mă chemase. Nu mică mi-a fost mirarea când, intrată în birou, am fost întrebată dacă nu vreau să fac eu costumele pentru spectacol. Evident că am spus: Da! A urmat apoi „Capcana”, un spectacol regizat de tata. Prindeam deja curaj. Eram doar la al doilea spectacol, nu? (râde).

Drumul tău în carieră s-a desfășurat sub zodia schimbărilor neașteptate…

O, da! Ca să înțelegeți de ce spun asta e nevoie să mă întorc un pic în timp. După experiențele educaționale din prima tinerețe au urmat niște ani în care am lucrat la un oficiu de calcul, la Autogară. Din nou în zona crepusculară! (râde). Acolo făceam de toate: contabilitate primară, introducere de date, minunatele balanțe contabile. Ce mai, o fericire! Așa că, atunci când, în 1991, s-a eliberat un post de sufleur la Teatrul din Arad, nu am mai stat pe gânduri și am revenit… „acasă”. Am încercat să urc și pe scenă, dar mi-am dat seama că emoțiile pe care le trăiam mă paralizau, nu erau deloc constructive. Sunt o timidă incurabilă. Și ca să îți spun un secret: eu și acum când sunt chemată la aplauze, după premieră, stau mereu cu ochii în culise ca să văd unde pot să fug mai repede (râde).

Revenind însă… după ceva vreme petrecută ca sufleur s-a întâmplat momentul „Vacanță în Guadalupa”, despre care ți-am povestit mai devreme. Și iar mi s-a schimbat parcursul radical. Din fericire, de data aceasta s-a produs o… întoarcere la prima dragoste. Licența și Masterul în Arte au urmat pentru că simțeam că trebuie să le fac pentru am desăvârși cunoștiințele dobândite în anii de muncă pe scenă și pentru a confirma, și cu acte, că sunt bună în ceea ce fac.

2021 este un an aniversar pentru tine. Sunt 20 de ani de când ai devenit scenograf – cu acte în regulă – al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Îți mai aduci aminte ce ai simțit în fața comisiei de concurs? Era oameni cu experiență în teatru, oameni pe care îi apreciai…

Sigur nu voi putea uita ziua în care am susținut examenul pentru ocuparea postului. Terminasem deja o facultate deloc ușoară, dăduse multe examene, dar acest examen era pentru mine cel mai important, pentru că era cel care îmi împlinea visul frumos. Și ca orice vis frumos în care sunt prezente cele mai frumoase personaje, și în visul meu au existat persoane deosebite care au analizat lucrarea pe care o pregătisem și care mi-au confirmat astfel, dreptul de a porni pe acest drum: scenografii: Geta Medinschi, de la Teatrul Național din Timișoara și Onisim Colta de la Teatrul Clasic din Arad, regizorii: Ion Ardeal Ieremia, Laurian Oniga și Radu Dinulescu, precum și actrița Mihaela Murgu.

Care sunt etapele pe care un scenograf le parcurge de la prima lectură a textului, la creația finală a costumului, a decorului de teatru?

Scenografia presupune o comunicare foarte bună între scenograf-regizor și scenograf-actor. Dar, în procesul de creație sunt niște pași necesari până în momentul în care spectatorul ajunge să se bucure de produsul finit.
Primul pas este acela de a citi textul de multe ori pentru a pătrunde mai bine în spiritul pe care autorul l-a imprimat. Apoi, discuția cu regizorul este cea definitorie, pentru că el este cel care trasează direcția pe care va merge întreg spectacolul. De mulți ani s-a făcut o scindare în zona scenografiei apărând scenografi care realizează decorul și scenografi care creează costumele. Așa că discuția cu regizorul trebuie să fie urmată de discuția dintre cei doi scenografi pentru a nu apărea o neconcordanță între concepția decorului și cea a costumelor. Urmează schițele de costume/décor – și mai mereu sunt 2, 3 variante de concept – și după ce conceptul este aprobat de către regizor, acestea sunt date în lucru. Vine mai apoi un șir lung de probe făcute cu actorii ce urmează să le poarte și în această etapă este momentul în care scenograful de costume trebuie să țină seama și de modul în care se pot mișca și cum se simt actorii. Momentul în care costumele și decorul sunt pe scenă este acela în care, în bucătăria noastră internă, se spune că spectacolul e în linie dreaptă. Nu trebuie uitat însă nici machiajul și hair style-ul care completează întregul ce poartă numele de PERSONAJ.

Care sunt deosebirile majore între designul vestimentar „civil” și procesul creativ pentru un costum de teatru? Întreb lucrul acesta pentru că sunt foarte puțini creatori care „funcționează” la fel de bine în ambele domenii.

Da, există o diferență mare între creația vestimentară și creația costumului de teatru. De ce? Unii designeri ar spune: „Ce este așa de greu să crezi un costum de teatru?” Dar, ideea de bază pe care trebuie să o înțeleagă un designer care își dorește să creeze pentru scenă, este aceea că un costum de teatru anunță personajul, îl proiectează uneori înainte ca acesta să spună un cuvânt sau să facă un gest. Oferă spectatorului iluzia că se află față în față cu o anumită epocă, cu un anumit spațiu, îl face să se simtă inclus în acel loc, în acel timp.
De aceea sunt puțini creatori de modă care reușesc să creeze un costum de scenă pentru că optica scenei diferă de optica străzii. Scena înseamnă crearea unui acord între personaj, aparența lui, personalitatea lui – care diferă de cea a actorului care îl joacă, dar care și-o însușește și o transmite spre spectator. Creatorul de costume trebuie să înțeleagă spiritul personajului exact așa cum o face actorul, pentru a putea să îi creeze acestuia expresia exterioară a ceea ce actorul creează în interiorul său. În fine, aceasta este o discuție care ar putea să se asemene cu o polemică între designer și scenograf, iar eu sunt o persoană pacifistă și încerc să mă țin la distanță chiar și de polemici. Îmi fac meseria așa cum simt, așa că sunt scenograf – pentru scenă și designer vestimentar, în viața de zi cu zi.

Oskar Schlemmer spunea că „Transformarea corpului uman, metamorfozarea este posibilă prin costum, prin deghizare. Costumul și masca subliniază identitatea corpului sau o schimbă…” Cât de mare este responsabilitatea ta, ca și creator de costume, ca haina care îmbracă actorul să fie parte a personajului creat de acesta, să ajute în construirea rolului și să nu rămână doar un simplu acoperământ al trupului?

Da, este foarte adevărat că orice scenograf de costume are marea responsabilitate de a ajuta într-o mare măsură actorul să își creeze personajul. Acesta își asumă în interiorul ființei sale trăsăturile psihice, morale, atitudinile personajului și le exprimă prin jocul scenic, așa încât publicul ajunge să simtă că se află în fața unui om real. Iluzia despre care vorbeam este atât de bine prelucrată încât creează impresia realității. Scenograful de costume trebuie să înțeleagă interiorul personajului pentru a putea crea un exterior concordant acestuia. Tot acest ansamblu înseamnă veșmintele, machiajul (uneori extrem de important pentru că el poate deveni… mască, ce ajută la metamorfozarea actorului, în personaj) și hair stylling-ul.

Cu ce fel de regizori îți place să lucrezi? Cu cei care îți acceptă din prima ideile, cu cei care încearcă să și le impună pe-ale lor sau…?

Nu există regizori ideali, nu există scenografi ideali, în general, nu există oameni ideali dar… în ceea ce mă privește, îmi place foarte mult să lucrez cu regizori care își expun clar conceptul scenic și mă lasă să îmi exersez liber creativitatea. Mă lasă ca, pornind de la conceptul lor, să-mi pun și eu umila mea amprentă. Este o bucurie când se îmbină în mod coerent personalitățlile regizorului, scenografului și actorilor. Unii fără alții nu există!

„Spectacolul are eleganță vizuală (contribuția constumelor fiind, în acest capitol, notabilă.”, „Costumele au unitate și rafinament” sau „Costumele Oanei Văran, chiar dacă mi s-au părut niște opere de artă, în sine, au fost frumoase, purtate cu plăcere de actrițe (…)” Acestea sunt doar câteva dintre vorbele pe care specialiști într-ale teatrului românesc le-au spus descriind creațiile tale pentru scenă. Cât de important este pentru un artist să aibă parte de aprecieri nu doar din partea publicului, ci și din partea criticii?

Evident, publicul este foarte important pentru noi, pentru că noi existăm prin el și pentru el, dar atunci când un cronicar apreciază ceea ce ai creat este o mare satisfacție pentru că te confirmă astfel, ca profesionist. Și nu neg faptul că, de fiecare dată aștept cu emoție, cronicile.

Există lucruri în cariera ta pe care ți le-ai dorit petrecute altfel? Dar în viață?

Of, Doamne! Fiecare dintre noi avem regrete că nu am reușit să facem unul sau mai multe lucruri în profesie sau în viața personală. Da, și eu am momente în care mă gândesc că mă apropii de pensie și simt că nu am făcut ceea ce mi-aș fi dorit, că nu am ajuns să lucrez la spectacolele pe care mi le-aș fi dorit, că nu am reușit să îmi creez casa de modă pe care am visat-o încă din copilărie, că am făcut multe alegeri care m-au costat mult și „m-au ars” ca pe o lumânare. Mai există însă suficientă „ceară” ca să mai pot „arde” pentru cei dragi mie, pentru tatăl meu drag, pentru fiica mea, pentru ginerele meu și, sper eu, cât mai curând pentru un nepot. Dacă aș putea să mă întâlnesc cu tinerețea mea, nu i-aș reproșa nimic. Aș ruga-o doar să mă ierte pentru clipele pe care nu le-am trăit.

Oana… de ce ți-e dor când ți-e dor?

Îmi e dor de multe, de foarte multe… dar cel mai dor îmi e de mama. Ea este acum acolo sus, printre îngeri… Și e un dor care doare foarte tare.

Și ultima întrebare. Care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o. Întrebare, răspuns.

Care este întrebarea pe care aș fi vrut să mi-o adresezi? Dacă aș dori ca fiica mea să continue ceea ce fac eu? Da, mi-aș dori! Dar nu știu câtă fericire i-ar aduce asta în aceste vremuri care au schimbat nu doar oamenii, ci și viața artistică. Și ea s-a născut în acest mediu și a trăit momente minunate. A visat să devină o mare actriță. Apoi, un mare regizor. Visele unui copil sensibil, crescut într-un mediu artistic. Dar, crescând a înțeles că viața este într-o permanentă schimbare și… nu neapărat în bine. A parcurs cam același drum pe care l-am parcurs și eu. A făcut Facultatea de Drept și acum face Design vestimentar. Undeva, în adâncul sufletului, simt că și-ar dori să meargă mai departe și eu să pot spune că am lăsat urmași în această minunată meserie, dar… timpul va decide dacă Ioana Miruna Pavel va fi scenograf de costume sau proprietara unei case de modă, pe care și-o dorește din ce în ce mai mult. Eu îi voi fi mereu alături și o voi sprijini în tot ceea ce își dorește. Așa cum au făcut părinții mei.

Un interviu de Andreea Medinschi