„Confesiunea pusă pe hârtie de Ștefan Caraman devine confesiunea mea.” – Interviu cu actrița Carmen Vlaga Bogdan
De ce acest text?
Am jucat în acest spectacol în urmă cu un deceniu și jumătate, atunci când eu împlineam 30 de ani. Pe vremea aceea nu aveam prea multă experiență legată de scenă. M-am îndrăgostit atunci de acest text. Îl iubesc și acum, cu atât mai mult cu cât este un text care se poate juca la orice vârstă. Așa că l-am… reales. Ca pe o provocare. Am vrut să văd ce schimbări pot face și ce s-a schimbat în mine în tot acest timp. Ca actriță și ca om. Am vrut să văd cum… simt această poveste la 45 de ani.
Încă din titlu „Carmen Vlaga vorbește cu tine”, publicul e introdus într-o zonă a… confesiunii, a mărturisirilor pe care tu, ca actriță, ca om, le-ai face în fața lui, adică a fiecărui spectator în parte. Cât de adevărată e afirmația mea? Argumentează, te rog.
Chiar dramaturgul Ștefan Caraman a ales acest titlu. Ideea atrage după sine, așa cum bine ai observat, un soi de intimitate pe care o am cu fiecare spectator în parte, o sinceritate absolută la care mă provoc pe mine însămi, dar și pe privitor. Confesiunea pusă pe hârtie de Ștefan Caraman devine astfel confesiunea mea. Pentru că eu filtrez mesajul dramaturgului prin sufletul meu și așa îl transmit spectatorului.
Îmi spuneai că acest proiect s-a schimbat mult din momentul nașterii sale. Cum a crescut el?
Spectacolul creat în urmă cu 15 ani avea o cu totul altă formă. În plus, el mai cuprindea un monolog: „E-uri” de Alina Nelega. Eu jucam dublu rol cu Angela Petrean Varjasi, iar în monologul „E-uri” jucau Mariana Tofan și Carmen Butariu. Erau practic două monologuri într-un singur spectacol. Chiar dacă se poate spune că am mai simțit emoțiile acestei povești, forma pe care o ia acum acest spectacol este una cu totul nouă și extrem de provocatoare pentru mine.
Ce înseamnă pentru tine ca actriță un spectacol în care te …. Dăruiești singură pe scenă, într-un one-woman show. Cât de mare e emoția? Dar responsabilitatea?. E adevărat că acum îl ai alături pe Alex Popa, dar… greul îți revine ție.
Acest spectacol este foarte ofertant..De fiecare dată mă simt ca și cum aș lua mereu textul de la început. Iar faptul că sunt singură pe scenă mă ajută mult. Adică pot să dau cu mine de pământ, pot să fac orice fără a încurca pe altcineva. Nu depind de nimeni, nimeni în afară de mine. Vreau să îți spun că la repetiții atât de tare m-am certat cu mine, încât îmi venea să îmi fac singură referat. Pe Alex Popa l-am dorit eu foarte tare pe scenă. Este foarte talentat și este un tânăr extraodinar, un om special sufletește, cântă foarte bine și îmi este și prieten. El chiar mă ajută în anumite momente în care, să spun așa… eu obosesc.
O replică din textul lui Ștefan Caraman lansează următoarea întrebare: „Voi de ce ați venit la teatru?”. De ce ar veni la teatru oamenii ca vadă spectacolul acesta?
Da. În text există replica „Voi de ce ați venit la teatru?”. Dar tot în text există și replica „Dacă cineva vrea să plece acasă, poate să plece. În teatru jena este un sentiment interzis. Puteți să faceți ce vreți. Puteți să și înjurați dacă vreți”. Mă întrebi de ce ar veni publicul să vadă acest spectacol? Pentru că fiecare spectator se poate regăsi în multe momente spuse de o actriță “cam dusă de acasă”.
Completează, te rog, fraza: „Pentru mine acest proiect este…. “
Pentru mine, acest proiect este o experiență minunată. Faptul că lucrez cu prietenii mei faptul că acest spectacol a… renăscut, este o imensă bucurie. Îi iubesc pe toți și le mulțumesc din suflet că au avut încredere în mine. Sper să nu îi dezamăgesc. Nici pe ei și nici pe spectatori. Abia aștept să ne vedem la teatru. Vă mulțumesc.