„ (…) cel mai de preț secret pe care aș vrea să-l transmit copiiilor mei este un îndemn… de fapt, mai multe: Visați! Trăiți! Iubiți! Îndrăzniți! Explorați! Zburați!”

-interviu cu actrița Lenuța Dorobanțu-

Mereu veselă. Mereu îndrăgostită: de familie, de meserie. Actrița Lenuța Dorobanțu sau… Nuți – cum o știu toți oamenii ei dragi – a ajus în teatru dintr-o întâmplare. O întâmplare care i-a deschis un drum ce îi oferă, de mai bine de 25 de ani, surprize plăcute și experiente inedite. Un drum pe care a învățat că fericirea se naște odată cu oamenii pe acest pământ și că ea trebuie căutată aproape de noi, în noi.

Viața ta e legată de teatru de aproape 30 de ani. Cum s-a întâmplat apropierea ta de scenă? Ai visat vreodată, în copilărie, să te faci actriță?

M-am născut și am crescut într-un mic orășel din județul Maramureș. În copilărie,  nu am văzut niciodată un spectacol de teatru, dar îmi plăcea la nebunie să cânt și să scriu poezii. Joaca mea preferată era „de-a scena” așa că împreună cu o verișoară ne făceam rochii din năfrămile mamei mele. Ne urcam pe scaune sau chiar pe masă, când nu erau ai mei acasă, și recitam poezii și cântam. Mult mai târziu, după ce ne-am mutat în Arad, un unchi de-al meu, care era șofer pe autobuzul Teatrului de marionete, mi-a zis că se fac angajări și că ar trebui să merg la concurs. „Eu pe tine te vad artistă!”, mi-a zis  Asa am ajuns, în 1994, să dau concurs la Teatrul de marionete.

Ce a însemnat pentru tine faptul că ai avut contact direct cu scena înainte de a face studii de specialitate?

Am dat un concurs destul de greu. Directorul de atunci, Ion Mânzatu, m-a pus să cânt, să dansez, să spun un monolog, să recit o poezie. Contrar aparențelor, eu sunt o fire foarte emotivă, așa se face că, la orice remarcă critică la adresa mea îmi venea să intru în pământ de rușine. La finalul consursului, tot ce îmi doream era să plec cât mai repede de acolo. Am plâns de n-am mai putut! Și, deși nu mă așteptam, domnul director mi-a spus că mă angajează. Cu o singură condiție: să nu fug (deși eu asta îmi doream), ci să rămân să văd în ce m-am băgat. Și am rămas. Atunci am văzut primul spectacol din viața mea: „Eu și lumea ‘93”. Am rămas fără grai. Fără suflu. Trăiam ceva ce nu mai trăisem niciodată. Mai târziu am aflat ca ceea ce am simțit atunci se numeste „catharsis”. În ziua următoare am văzut „Cenușăreasa ” și am fost vrăjită pentru totdeauna. Mi-am zis atunci că voi suporta orice doar să am ocazia să joc și eu măcar o dată într-un asemenea spectacol. Am jucat în multe de-atunci. Studiile la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș au venit mai târziu, din dorința de a învăța mai mult, de a mă perfecționa.

Unul dintre scriitorii importanți din partea de vest a țării, Radu Pavel Gheo – plecat Statele Unite în căutarea unui trai mai bun, spunea, la întoarcere,: „Am răsfoit America și nu mi-a plăcut.” Ce a însemnat pentru tine perioada
petrecută în Italia?

Am plecat, la fel ca majoritatea celor care pleacă,  în căutarea unui trai mai bun pentru mine și copilul meu care pe atunci, avea 10 ani. Am spălat geamuri, vase, am făcut curățenie, am îngrijit un bătrân. A fost foarte greu pentru că a trebuit să… adorm artistul din mine. Italia a însemnat pentru mine mult mai mult decât am crezut vreodată. A fost sfârșit și început, renunțare, sacrificiu, conștientizare, suferință,  gol în suflet, regăsire, trezire, revenire. A fost până la urmă, acel „ceva” fără de care nu aș fi cine sunt azi. Fără acei 2 ani de Italia nu aș fi știut că de fapt ne lipsește atât de puțin ca să fim fericiți, nu aș fi știut că fericirea se naște odată cu oamenii pe acest pământ și că ea trebuie căutată aproape de noi, în noi.

Am mai adresat această întrebare și colegilor tăi de breaslă și de fiecare data am avut parte de răspunsuri surprinzătoare: Ce înseamnă păpușa pentru tine? E un soi de paravan în spatele căruia te ascunzi? O prelungire a ta? Sau…?

Păpușa pentru mine nu este sub nici o formă ceva în spatele căruia mă ascund,  dimpotrivă,  este ceva care mă ajută să mă deschid, să mă arăt în diferite feluri, să mă descopăr din nou și din nou. Cu ea și prin ea. E o provocare continuă.

La începuturile tale în meserie, teatrul de păpuși era privit ca o formă de teatru care are ca public în special copiii. Percepția e acum un pic diferită la noi și, cu siguranță, foarte diferită în străinătate. Care public îți oferă mai multă libertate de exprimare: cel format din copii sau cel format din adulți?

Da, teatrul de păpuși era și este încă privit ca o formă de
teatru care are ca public în special copiii. Noi jucăm preponderent pentru copii deoarece  păpușile, marionetele… sunt foarte îndrăgite de publicul tânăr și cred că rolul lor este acela de a educa și forma publicul adult de mai târziu. În același timp însă, arta animației este o sursă infinită de posibilități de exprimare. În Franța de exemplu,  unde am colaborat cu mai multe teatre și companii, spectacolele în care am jucat: „Eden Palace”, „Don Quijote”, „Stări febrile” sau „Gigantea” nu se adresau copiilor, deși foloseam în interpretarea personajelor, păpuși și marionete.

Vorbind însă de libertatea noastră de exprimare, ca artiști… depinde de noi cât ne asumăm. În fața publicului format din copii însă, la toate ingredientele folosite în creație, unul este esențial… sinceritatea. Dacă ești sincer… i-ai cucerit. Dacă nu…

Un actor „crește” precum Făt Frumos ori de câte ori are parte de întâlniri cu oamenii potriviți. Încercăm o listă de întâlniri norocoase pentru tine? Uite… o pot începe eu cu Cristian Pepino.

Da, domnul Cristian Pepino este unul dintre oamenii cu care am avut șansa să lucrez și de la care am avut de învățat foarte mult, dar lista aș începe-o totuși cu doamna Kovacs Ildiko,  creatoarea spectacolului nostru drag: „Albă ca zăpada”.  Ea a fost primul regizor cu care am lucrat la crearea unui personaj: „Regina cea rea”.
De-aici lista e lungă: Ion Mânzatu, Victor Ioan Frunză, Oana Leahu, Radu Dinulescu,  Adela Moldovan, Titus Jucov, Boris Azarov, Gabi Apostol, Denis Chabroullet sau Eros Galvao.

Întâlnirile mele norocoase nu sunt însă, doar regizorii cu care am lucrat, ci și profesorii de la UAT Târgu Mureș și  persoanele care, de-a lungul timpului, m-au inspirat, m-au motivat, m-au ajutat, m-au îmboldit să-mi depășesc limitele și m-au făcut să-mi doresc să caut mai mult, să învăț mai mult, să fiu mai mult.

Am vorbit de oameni… hai să vorbim un pic de locuri… Avignonul, de exemplu, e un punct important pe harta vieții tale, daca îmi permiți un pic de poezie în exprimare.

Avignon, orașul-afiș, orașul-spectacol, orașul-vârtej de creație și artă. Primul an a fost amețitor, spectacole la fiecare pas, dansatori, actori, acrobați, păpușari, muzicieni. Toți în același timp își joacă  momentul lor. O piață de desfacere a spectacolului de orice fel. 800 de spectacole zilnic într-un orășel cetate împrejmuit cu ziduri înalte de piatră, cu caldarâm fierbinte și cigale asurzitoare. Avignon-ul e fascinant să-l vizitezi în perioada festivalului, dar e altă treabă când faci parte din festival.  E epuizant, joci zilnic la aceeași oră, 28 de zile, fără pauză,  tu montezi decorul, tu îl demontezi contra cronometru, tu faci tractaj – reclamă la spectacol, împarți flyere sau faci momente din spectacol în strada. E Ziua Cârtiței. Aici se cam termină poezia (râde). Dar când totul se sfârșește și te uiți inapoi…mai vrei. Este o experiență de trăit, te îmbogățește, te călește, te formează. Am trăit 7 festivaluri la Avignon cu spectacole diferite, cu teatre diferite, dar cu aceeași emoție, aceeași sudoare, aceeași sete. Aș mai vrea…

Toată lumea spune că e bine să nu aduci problemele de la serviciu, în familie. O parte a serviciului tău, coincide cu familia… cum e? Și aici aș vrea să îmi povestești un pic despre momentul în care ați decis să funcționați și pe scenă ca… Soso și Nuți.

La noi nu există granița aceea între familie și serviciu. Poate pentru că meseria noastră face parte din modul nostru de viață. O facem firesc, nu ne obosește. Dimpotrivă, ne bucurăm foarte tare atunci când ne vin idei de spectacole sau de sisteme de mânuire pentru păpușile noastre gigant chiar și în zilele noastre libere, în concediu sau chiar în toiul nopții. Nu glumesc, chiar mi se întâmplă să visez spectacole și uneori chiar soluții la unele dintre invențiile noastre.

SosoNuți a pornit încet, cu spectacole mici, evenimente private și a devenit în timp „Teatrul pe roți Arad” care a construit prima marionetă gigant din România. Gigalateea noastră are 3 m înălțime și este mânuită pe fire, de două persoane cu ajutorul unei macarale construită tot de noi.

De ceva vreme vă… confruntați publicul în stradă, nu doar în sălile de teatru.

Am hotărât să ieșim din siguranța scenei și să mergem în stradă cu spectacole, dar mai ales cu păpuși gigant pentru a veni în întâmpinarea publicului care poate nu a intrat niciodată într-o sală de spectacol și astfel văzându-ne, poate îi deschidem curiozitateași dorința de a veni la teatru.

Proiectele independente ocupă un loc important în cariera voastră. Care sunt lucrurile pe care le-ai învățat de când funcționezi și așa? Știu că Soso a învățat să sudeze, de exemplu.

Am anticipat un pic mai sus o parte din răspunsul la această întrebare. Proiectele independente sunt parte din viața noastră,  nu cred ca am putea trăi fără să mai facem și altceva pe lângă spectacolele din teatru. Am început să gândim si să construim spectacolele integral: de la concept, scenografie, decor, păpuși, costume, texte…tot. Am învățat multe pentru că nevoia te învață  nu-i așa? (râde)
Da, Sorin sudează, lucrează în lemn și în fier fără probleme, dar face și montaj de sunet, imagini și idei, iar eu sculptez în polistiren, în burete, pictez păpușile și decorul, croiesc și cos costumele. Cu păpușile gigant a fost puțin mai greu pentru că am intrat pe un teren cu totul nou, dar incredibil de provocator și ofertant.

Care sunt compromisurile pe care nu le-ai face niciodată în meserie? Dar în viață?

Compromisuri…din păcate facem de multe ori atât în meserie, cât și în viață. Uneori fără să ne dăm seama, alteori nu avem de ales sau avem impresia că „ne adaptăm” Important este să nu suferim de pe urma lor. Noi sau cei din jurul nostru.
Totuși, nu pot tolera o vorbă atât de adânc intrată în vocabularul românului „bine-i și așa”.

Pentru mulți artiști, pandemia a însemnat îndepărtarea de scenă, de public. Tu (împreună cu Soso) însă ai ales să nu te oprești și ți-ai continuat activitatea. Care au fost lucrurile bune care ți s-au întâmplat în ultimul an? Lucruri de care nu ai fi avut parte dacă viața noastră ar fi continuat normal?

Ooof, pandemia…Da, ne-a îndepărtat de scenă, dar de public nu i-am dat voie să ne îndepărteze. Am început împreună cu colegii din teatru să facem în fiecare duminică o poveste pe care să o difuzăm online. Ne-a plăcut și a fost, mai apoi, alegerea noastră, a mea și-a lui Soso, să facem scurte povestioare online, în fiecare seară timp, de mai bine de o lună,  în perioada martie-aprilie 2020. Garajul nostru s-a transformat în studioul nostru. A fost din nou o provocare, ceva ce nu am mai făcut până atunci. A fost mai complicat la început, dar am învățat din mers fiind mereu încurajați de  publicul nostru drag. Această pandemie, cu toată  perioada de carantină, pe noi nu ne-a afectat prea tare. Locuim la casă, avem copil, curte, gradină, păsări, cățel, atelier în care să încercam să construim toate nebuniile pe care ni le imaginam așa că…doar timpul ca să le facem pe toate este insuficient.

După aproape 20 de ani de … păpușărit nu cred că meseria aceasta mai are secrete pentru tine. Care e cel mai de preț secret pe care l-ai lăsa moștenire copiilor tăi, de exemplu?

După mai bine de 25 de ani de păpușărit (râde), îmi dau seama că nu o să-mi ajungă viața asta ca să descopăr și să învăț toate tainele acestei meserii. Am început cu marioneta, am experimentat în facultate o mulțime de tipuri și sisteme de mânuire, dar specializarea în master am făcut-o tot pe marionetă – prima mea dragoste.
Experiențele cu teatrele din Franța – „Theatre della Mezzaninne” și Compania „Les Trois Cles” din Paris au deschis pentru mine și Sorin, un drum total nou, spectacole pentru adulți și provocări în sisteme de mânuire neexplorate (de noi) în țară.

Festivalurile la care am participat  în Franța, Noua Caledonie, Brazilia,  Olanda, Spania au însemnat descoperirea unor noi culturi și tradiții în arta spectacolelor cu păpuși, care ne-au influențat puternic traseul artistic dorindu-ne din ce in ce mai mult și de ce nu, altceva. Vom continua să explorăm și să experimentăm atâta timp cât ne va permite imaginația.

Mă consider o ființă extraordinar de norocoasă. Îmi iubesc meseria, îmi iubesc familia, copiii, soțul, îmi iubesc viața așa cum este ea… cu bune, cu rele, iar cel mai de preț secret pe care aș vrea să-l transmit copiiilor mei nu este un secret, este un îndemn… de fapt, mai multe: Visați! Trăiți! Iubiți! Îndrăzniți! Explorați! Zburați!

Nuți Dorobanțu, de ce ți-e dor când ți-e dor?

De tata. De la el am moștenit latura asta artistică. El sculpta în lemn, cânta la fluier, scria poezii și sunt sigură că de acolo… de sus… dintre îngeri… mă priveste, mă veghează, mă îndrumă și este mândru de mine.

Și acum, la final, care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o. Întrebare, răspuns.

Întrebare: Ce altceva îți place să faci la fel de mult ca teatrul?

Răspuns: Dacă nu aș fi ajuns să fac teatru, cu siguranta aș fi făcut muzică. Îmi place foarte mult să cânt și de aceea, în spectacolele noastre, dacă am posibilitatea să cânt, o fac cu toată ființa mea.

Un interviu de Andreea Medinschi