„Ce înseamnă să fii curajos? Cred mai degrabă că trebuie să fii un tip bătăios, să-ți dorești tot mai mult, să adulmeci potențialul marilor talente câtă vreme ele sunt încă mici” – Interviu cu Christian Caimacan

Un drum pornit dintr-o… „întâmplare întâmplătoare”, la Teatrul de Marionete Arad. Un drum continuat cu inspirație, muncă multă, perseverență, ambiție și, chiar dacă nu o recunoaște, cu mult curaj. Un drum pe care Christian Caimacan l-a urmat vreme de mai bine de 40 de ani, construind. Construind un teatru, nenumărate festivaluri, „mirosind” talente încă nedescoperite și dându-le șansa afirmării. De mai bine de patru decenii, Christian Caimacan face, din postura sa de director artistic al unor întâmplări culturale importante și de amploare, ca lucrurile să funcționeze. De-adevăratelea. Așa… ca-n Germania.

 

Prima întrebare va ieși oarecum din tiparul interviurilor pe care le-am făcut până acum cu oameni de teatru. Așadar, Christian Caimacan, crezi în întâmplare? În lucrurile neprogramate?

Dacă dau firul înapoi, cred că în viață multe întâmplări „întâmplătoare” ni se întâmplă fără ca noi să ne dăm seama, fără ca ele să ne tragă de mânecă, să ne atenționeze… se cuibăresc undeva în subconștient și neprogramate emit semnale când vine momentul propice.

 

Întrebarea anterioară nu a fost deloc întâmplătoare. Ți-am adresat-o pentru că, până la un moment dat, drumul tău în carieră a fost marcat de astfel de lucruri neprogramate. Întâlnirea ta cu Teatrul de marionete din Arad, de exemplu. Cum s-a produs ea?

Întâmplarea face ca în 1960, părinții mei să primească o locuință lângă Teatrul de marionete, în Arad, actuala stradă Lucian Blaga. Ca orice copil, alături de tovarășii de joacă, am început să-mi explorez teritoriul. Și nu a durat mult până când am descoperit teatrul, sala, spectacolele cu marionete… o lume magică. O lume care mă fascina în egală măsură, la fiecare întâlnire. Pe atunci, spectacolele erau puse în scenă cu marionete la fire lungi, iar cei care le dădeau viată erau ascunși undeva pe o pasarelă în culise (acest lucru l-am aflat mult mai târziu). Important este că descoperisem o lume în care trăiam momente minunate, o iluzie în care am crezut și al cărui mecanism de funcționare l-am descifrat mulți ani mai târziu… ca și existența lui Moș Crăciun.

Anii au trecut și teritoriul meu s-a lărgit, începea să se măsoare în sute de metri, apoi în kilometri, depășind și lăsând în urmă cei 50 de metri nevinovați cu care mi-am început explorarea la 5 ani. Lumea teatrului de marionete s-a estompat, apoi pare că a dispărut fiind eclipsată de noile experiențe – primii ani de școala, până la terminare liceului la Arad, trei ani de școală superioară la București, inevitabilul stagiu militar, etc.

 

Până la momentul 1979, au existat lucruri care prevesteau în vreun fel cariera ta ulterioară?

NU. În decembrie 1979, după o „lungă vară fierbinte” petrecută la mare ca angajat în domeniul HoReCa (pe atunci IHR Mangalia) și un turneu național de toamnă fără perspective (jud. Arad), alături de formația Progresiv TM („inginer de lumini”) venise momentul să mă angajez undeva „de bunăvoie și nesilit de nimeni”. Intervenea neprevăzutul. Trăiam vremuri sumbre în care dacă nu aveai un loc de muncă stabil erai considerat parazit al societății și puteau să ți se întâmple lucruri destul de neplăcute. Greu de crezut în ziua de azi, nu-i așa?

Întâmplarea face că se căuta o persoana fără multă calificare pentru un post vacant la Teatrul de marionete Arad. Cu mici intervenții și pile, tovarășa manager de la aceea vreme mi-a acordat încrederea și m-a „calificat”. Nu era ce îmi doream din tot sufletul, dar mi-am spus că pe timp de furtună. orice port este binevenit.

Am rămas totuși un an și zece luni „ancorat în portul” numit Teatrul de marionete Arad. Timp destul pentru a trăi intens momente între bucurie și tristețe, între speranță și deziluzie. Timp binecuvântat în care am cunoscut-o pe Adela-Smaranda, care, peste ani, mi-a devenit tovarăș de viață. A fost și timpul în care, inconștient, am început să descifrez mecanismul de funcționare al marionetei, poate ca răspuns întâmplător la întrebările din copilărie. Chiar dacă nu am reușit să mă transpun în centrul ei de gravitate, cred că timpul petrecut alături de ea mi-a influențat fără să știu parcursul profesional.

 

În 1981 ai plecat în Germania unde, tot întâmplarea a făcut să ajungi să muncești în zona culturală, adică într-un loc în care te simțeai confortabil. Cât de greu/ușor te-ai adaptat vieții de acolo?

Legile de integrare din acele timpuri te obligau să prestezi o activitate într-un colectiv de muncă german. Întâmplarea a făcut ca să fiu repartizat, în decembrie 1981, la Biblioteca municipală a orașului Saarbrücken. Se pare că momentul era propice și subconștientul meu a început să emită semnale. Biblioteca avea un departament destul de mare pentru copii, în care se doreau mici evenimente… Clar, mi-am spus, este nevoie de ceva nou și spectacolul cu marionete ar putea fi potrivit! Am propus deci să creez un spectacol pentru a-l prezenta copiilor și mi s-a spus: FACEȚI! (am învățat în timpul serviciului militar ca oricând este nevoie de un voluntar să te anunți, chiar dacă nu ai habar. După… vezi tu cum te descurci). M-am apucat de lucru fără să știu de fapt de unde să încep… amintirea timpului petrecut la Marionete, în Arad, unde am aruncat o privire cam peste tot, m-a ajutat enorm – așa s-au născut primele mele spectacole: „Pumuckl“ – despre un spiriduș foarte îndrăgit ca personaj de copiii din Germania și „Micul Prinț”. Pentru aceste spectacole am construit/mânuit marionete/decor. Spectacolele s-au dovedit a fi un succes real, drept pentru care am fost scutit de toate muncile plicticoase de întreținere/ordonare a cărților pentru a mă dedica evenimentelor cu marionete. Dar pentru că peste tot în lume invidia și prostia nu dorm niciodată, s-au ridicat câteva voci binevoitoare clamând dreptate: Cum adică? Eu „mă joc” cu păpuși, tai frunze la câini, în timp ce alții muncesc? Drept pentru care, în primăvara anului 1983, am fost detașat la Oficiul cultural al orașului.

Cred că această prima perioadă de doi ani, petrecută la bibliotecă a fost pentru mine una benefică. Nu mi-a fost deloc ușor și acum, că anii au trecut, pot spune că poate nici foarte greu. Când ești tânăr și ți-ai ales să urmezi un drum cu sens unic, intervine, cred eu, ceva/cineva care îți dă putere și te ajută de fiecare dată când ai impresia că te dezechilibrezi sau cazi. O fi un păpușar nevăzut care trage fin de niște fire invizibile și te repune în echilibru, pe orbită?

 

Evoluția ta a fost una destul de rapidă. Detașarea la Oficiul cultural al orașului Saarbrücken a însemnat începutul frumoasei tale aventuri profesionale. Vreau să punctezi momentele cheie care au marcat drumul tău, începând cu acest moment…

Se pare că în orice rău este și un bine! La Oficiul cultural erau mari pregătiri pentru ediția cu numărul 5 a Festivalului de Teatru Francez PERSPECTIVES, care urma să aibă loc în luna mai. Nu știam că acest moment va marca debutul parcursului meu profesional. Spectacolele pe care le-am văzut în această prima ediție de festival la care am participat m-au fascinat enorm și mi-au deschis noi perspective. Drept pentru care, din acel moment, am rămas alături de festival până în anul 2009, mai bine de 25 de ani, colaborând cu toți directorii artistici de dinaintea si de după perioada mea de directorat artistic (1996-2001).

După această ediție de festival din 1983, obiceiul făcea ca toți colaboratorii să fie invitați la o masă festivă. Am fost invitat și eu și am profitat de situație propunând șefului culturii (mai în germană, mai în engleză) să creez un festival de marionete pentru oraș. Nu știu ce a înțeles, dar se pare că ideea i-a surâs răspunsul fiind: FACEȚI! Ușor de spus, greu de făcut. Această formă de exprimare teatrală lipsea cu desăvârșire la Saarbrücken. Se știa ceva de Kasper (neam de departe cu Vasilache al nostru) și puțin de la televizor, prin spectacolele Augsburger Puppenkiste!

Așa s-a născut în toamna anului 1984, prima ediție a Festivalului Internațional INTERMARIONETTE în Saarbrücken. Am avut direcția artistică a festivalului până în anul 1995, când l-am transformat într-un mic teatru cu profil păpuși/marionete și cu o stagiune permanentă (septembrie-iunie). Programul de spectacole era conceput cu teatre invitate din spațiul germanofon. Am condus acest teatru – KLEINES THEATER – până în 2009 și, cu toate turbulențele prin care a trecut el, funcționează și în ziua de azi în subsolul boltit al primăriei Saarbrücken. Se spunea cu zâmbetul pe buze, că în această clădire sus – se joacă marele teatru și jos – cel mic…

Acestea au fost cele doua direcții majore pe care mi-am clădit cariera profesională. Pe lângă acestea, am condus/inițiat nenumărate proiecte culturale. Cred că în toți acești 40 de ani care s-au scurs, m-am ghidat, probabil inconștient, după principiul „learning by doing”, o metoda de asimilare fără întrerupere în procesul de învățare pe tot parcursul vieții.

 

Există o rețetă prin care un străin – pentru că erai un străin, un om venit dintr-o țară estică, sosit într-o comunitate relativ mică – reușește să își câștige credibilitatea atât de rapid?

Mă feresc să dau rețete. Ce este valabil pentru mine, poate să fie aberant pentru altcineva. Eu m-am considerat întotdeauna european. Nu veneam dintr-un spațiu de aiurea. Proveneam dintr-o cultură europeană, chiar dacă acest spațiu părea că se afla undeva la mii de ani lumină. Am considerat de la bun început că eu sunt cel care a venit nechemat și deci, eu sunt cel care trebuie să respecte regulile de joc ale gazdelor. Dacă prin ceea ce am făcut am reușit însă să pun puțină sare și piper din bagajul meu ereditar, cu atât mai bine. În acest domeniu, credibilitatea se câștigă în timp, cu multă trudă, abnegație, perseverență. Și nu este vorba numai de credibilitatea vis-a-vis de politic sau de cei care te-au ales. Este vorba în primul rând, de credibilitatea față de publicul tău, de artiștii cu care lucrezi.

 

Dar să și-o mențină în timp?

Am avut norocul să mă formez și să-mi desfășor activitatea printre oameni care îți acordau credibilitate și susținere după niște criterii foarte simple: profesionalismul de care dădeai dovadă, seriozitatea cu care gestionai finanțele publice pe care le aveai la dispoziție și rezultatele pe care le obțineai. Nu erai ales pe viață și anual, proiectele derulate erau evaluate cu multă obiectivitate. Dacă am profesat aproape 30 de ani și în timp s-au adăugat tot felul de noi proiecte, cred că am reușit să fiu credibil și să mă mențin în parametrii normali.

 

Ești un tip curajos atunci când vine vorba despre profesie? Care a fost decizia pe care ai simțit-o ca fiind cea mai riscantă?

Ce înseamnă să fii curajos? Cred mai degrabă că trebuie să fii un tip bătăios, să-ți dorești tot mai mult, să adulmeci potențialul marilor talente câtă vreme ele sunt încă mici. Riscul unui eșec te pândește la tot pasul, vine neprogramat și face parte din meserie. El te însoțește din momentul în care faci selecția artistică, până la terminarea ultimului spectacol într-un festival. Situația este cu totul alta când vorbim de teatrul instituționalizat, cu un colectiv permanent, etc.

 

Un exercițiu de imaginație… Cum crezi că ar fi arătat viața ta profesională acum, dacă nu ai fi plecat la începutul anilor 80 din țară?

Nu știu! Cred că fiecare dintre noi are un destin pe care conștient sau inconștient îl/nu-l urmează. Dar un lucru este clar: cred că ași fi fost sărăcit de miile de emoții trăite în deceniile trecute.

 

Ce a însemnat pentru tine deschiderea petrecută la nivel european în anii 90? Pentru prima oară ai putut să arăți ce înseamnă țara ta, culturalicește vorbind…

În plan privat căsătoria, revederea celor dragi, intrarea pe un făgaș al normalității. În plan profesional, din nou, normalitate: integrarea în proiectele pe care le-am desfășurat a artiștilor provenind din Europa de est.

 

Având experiența muncii în sectorul cultural atât în Germania, cât și în România, poate ne poți răspunde la o întrebare căreia îi căutăm răspunsul de când ne știm: Ce (ne) lipsește pentru ca lucrurile să funcționeze și aici așa… ca-n Germania?

Iată un sfat puțin șiret dat de o vulpe: „Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”. Am auzit adesea cum că „la noi nu se poate”. Este fals, eu cred ca mai degrabă nu se vrea cu adevărat. La fel cum am spune „Vrem schimbarea, …. Dar să nu se schimbe nimic”. Nu bag mâna în foc că Germania reprezintă un etalon care ar putea elibera rețeta pentru dilema noastră. În plus, această stare nu se poate generaliza. Am colaborat pe relația internațională cu Festivalul Național de Teatru București și am rămas impresionat de nivelul profesional cu care se lucra acolo.

 

De ceva vreme, numele tău este legat de Festivalul Euromarionete, un reper pentru viața culturală a Aradului și nu numai. Ce înseamnă pentru tine această întoarcere acasă?

O experiență profesională în plus, care, din coincidență sau nu, a avut o traiectorie paralelă ca cea din Germania: 5 ani am colaborat cu FNT București pe relația internațională și, în paralel, 3 ani, am avut direcția artistică Euromarionete, la Arad. La București am văzut că se poate și la Arad am încercat să dovedesc că se poate. Pandemia însă a oprit aceasta experiență și este foarte bine așa.

 

Într-un interviu pe care l-ai dat în urmă cu mai bine de 6 ani, răspundeai, la întrebarea „Ce planuri de viitor ai?”: „Multe, aș vrea să schimb un pic lumea.” Ai reușit?

Prea puțin, timpul scurt care mi-a fost dat, s-a scurs mult prea repede. Între timp „lumea” în care trăim ne-a schimbat pe noi. Vine un moment când e bine să te oprești fără a te uita cu mânie înapoi.

 

Christian Caimacan, de ce ți-e dor când ți-e dor?

În viață iți este dor de ceva/cineva/undeva, dor nestatornic pe care când crezi că ți l-ai împlinit, aleargă către altceva/altcineva/altundeva. Dorul se poate asocia cu amintirile care, din experiență cred că nu e bine să le cauți – ele trebuie păstrate în albumul sufletului.

 

Și ultima întrebare… Care e întrebarea pe care ai așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare. Răspuns.

Dacă am un vis neîmplinit. DA! Este un vis comun al Adelei și al meu care ne bântuie de ceva vreme! A fost sintetizat foarte frumos într-o frază din ultimul spectacol creat cu ocazia aniversarii celor 70 de ani de existență a Teatrului de Marionete Arad – CUTIA MECANICĂ 7.0: „oamenii se duc la stele, păpușile rămân…”

Ar fi păcat ca ele să rămână niște orfane ascunse pe te miri unde. Ar fi extraordinar să le scoatem din nou la lumină. Poate într-o expoziție permanentă la Complexul Muzeal Arad. De ce nu? Demersuri timide sunt în curs de derulare.

 

Un interviu de Andreea Medinschi