„Cât de mult să riști? Păi… ori totul… ori nimic”

Interviu cu actorul Robert Pavicsits

E actor. Bucatar. Slugă la… 2 motani. Improvizator de bază în trupa în Just Push Play. Și posesor de motor. Iar lista poate continua cu o mulțime de alte lucruri pe care Robert Pavicsits știe să le facă bine. A învățat încă de la începuturile sale că atunci când vine vorba despre actorie, două sunt lucrurile importante: echilibrul și curajul. Lucruri pe care dacă le… asezonezi cu talent, umor și respect pentru oameni, nu are cum să nu iasă ceva bun. Atât pe scenă, cât și în viața de zi cu zi. 

Puțini dintre cei care te cunosc de pe scenă, știu că ai la activ și studii de jurnalism și engleză. Cât de mult de ajută lucrul acesta în meseria pe care ai ales să o practici? 

Studiile de dinainte de… meserie ajută mult. Jurnalismul te ajută să reformulezi unele replici mai concis în momentul în care ele apar într-un text și nu sunt neapărat cea mai fericită variantă în contextul respectiv. Engleza, pe de altă parte, e un sprijin imens în momentul în care ai de-a face cu un text tradus din această limbă. Poți oricând apela la textul original în momentul în care ceva în traducere devine ușor neclar: o replică va fi tradusă într-un fel de un traducator din birou (no disrespect) și la fel de corect, dar poate în cu totul altă nuanță,  de un actor, în timpul repetițiilor.

Actoria ai absolvit-o la Cluj, la Facultatea de Teatru si Televiziune din cadrul Universitatii ,,Babes Bólyai” Cluj-Napoca. Ce a însemnat și înseamnă pentru tine că ai luat startul ghidat fiind de unul dintre cei mai tari profesori de actorie din România: Miklós Bács?

Miklós Bács și întâlnirea cu el a fost una extrem de fericită. Când am dat eu  admitere, a fost o coincidență că lua chiar el clasa mea. Dupa 4 ani de facultate, pentru care îi mulțumesc de fiecare dată, ne-a dat pâinea în mână. În plus, tot de la el, am învățat să respectăm această meserie și tot ce vine cu ea. Este un om care rămâne reper atât în viața mea profesională, cât și în cea personală. 

La fel de importanți au fost însă și oamenii care au completat direcția impusă de el, oameni valoroși în domeniile lor, pe care „Profu’” îi aducea la clasă sau făcea tot posibilul să îi avem în față. Așa că le datorez și lor un mare „Mulțumesc!”.  Irina Wintze, Cami Curutiu, Ionut Caras, Peter Habala, Vava Stefanescu sunt doar câteva nume și îmi cer scuze că nu îi numesc pe toți… nu ar mai fi un interviu, ci un folileton. 

Și dacă tot am ajuns la capitolul „întâlniri”, cum trebuie să arate (sufletește, profesional) un artist care să însemne ceva pentru tine?

Nu trebuie sa arate. Aici e cheia. Trebuie să conțină.  Și asta, după o întrevedere sau două, se vede. 

Ai jucat și joci roluri în diferite registre. Care e cea mai mare provocare de care ai avut parte până acum, pe scenă?

O să vin cu un răspuns care pare șablonatic și clișeu, dar îmi asum. Toate sunt provocări la nivelul lor. Oricât de mic e rolul, dacă îl faci bine, nu va trece neobservat. Nu cred că există chestia aia cu: „Eu în spectacolul ăla nu mă văd.” Sanchi! (râde). Te vezi!. Și dacă faci treabă bună, publicul te ține minte. Am văzut o montare cu „Ivanov”, de exemplu. din care am rămas în cap cu toate personajele care nu aveau nici o replica, unele doar… existau, dar o făceau atât de bine, încât l-am ținut minte și pe cel care ducea un ceai și pe cel care schimba becurile. 

Atunci când urci pe scenă, spectatorii așteaptă de la tine să îi faci să râdă. Cât îți e de greu să te faci luat în serios?

Nu e greu să îi fac să râdă. Dar o fac… serios. Mă ajută statura și volumul. Umorul meu decurge, mai degrabă, din faptul că arăt serios și, discrepant, fac lucruri neserioase. 

Dar în viața de zi cu zi?

În viața de zi cu zi e altfel. Nu te aștepți de la un tip de 130 de kile să facă vreun giumbușluc. 

Am revăzut zilele trecute o parte dintre sketch-urile televizate ale lui Toma Caragiu. Și mi-am dat seama că nici unul nu livrează umor… la prima mână. „Snobul”, de exemplu, la care am văzut reacționând câteva sute de spectatori, în Sala Palatului, presupune să ai o anumită cultură generală. Fără să jignim pe nimeni, crezi că în ziua de azi a scăzut IQ-ul publicului general, mai ales atunci când vorbim de umor?

Habar nu am dacă a scăzut sau nu. Cum era înainte și cum e acum. Nu sunt nici sociolog, nici psiholog. Știu doar că de când e lumea, există niveluri. Sunt diverse pături care gustă diverse lucruri, iar tu alegi ținta la care… tragi, cui te adresezi. Și pe vremea lui Shakeaspeare, ăia de jos, din sală, erau cei cu biletele cele mai ieftine, iar cum mergeai mai sus, la etaje, se ajungea la oamenii mai bogați și, implicit, mai educați. Fiecare dintre… etaje înțelegea ceva din piesele acelea. Că era mai mult sau mai puțin, depindea de ce educație a avut fiecare, parte. Eu cred că așa e și acum. Nu există o categorie numită generic „public”, care să fie într-un singur fel. Nu e așa simplu. 

Îți place să joci, dar și să te joci cu publicul. Cât de mult riști atunci când lași controlul din mână și… improvizezi în funcție de reacțiile spectatorilor?

Cât de mult să riști? Păi… ori totul… ori nimic. Că tot am vorbit de Profu’ (nr Miklós Bács), el zicea să nu faci nimic la juma’ de măsură… așa… călduț. Vorba aia: „Eu cânt prost, dar măcar cânt tare”. Cu cât riscul e mai mare și îți iese, devine mai spectaculos și vreau ca omul care a venit în public să primească ce e mai bun din ce am de dat. 

Și dacă tot am ajuns aici, te simți bine în… teatrul de improvizație. Cât de bine se simte publicul atunci când, de multe ori neștiind la ce să se aștepte – confuziile între impro și stand-up încă persistă – se trezește ca fiind parte activă a spectacolelor voastre? 

Dacă omul e prima oară în public la impro, va fi ușor reticient uneori. Alteori, are un mecanism de apărare care îl face să se dea mai tare în spectacol decât tine, cel de pe scenă. Depinde de individ. Oricum, după ce îl asigurăm că nu va avea daune permanente, tinde să intre în joc. 

Ai avut parte de reacții din acelea… de povestit nepoților?

Până acum nu am avut nimic insurmontabil. O reacție de povestit nepoților cred că ar trebui să aibă magnitudinea la care să zicem „Stop joc!” și să oprim spectacolul. 

Exercițiu de imaginație inspirat de faptul că te pricepi la tot ceea ce înseamnă lupte scenice. Robi… în altă viață… ai fi  viking sau muschetar? De ce?

Orice, numa’ sânge să iasă. Haha! Aici intervine domnul Peter Habala, maestrul nostru de scrimă și lupte scenice din facultate. El mi-a făcut să îmi placă și această latură care încet, încet, dispare din spectacole pentru că regizorii nu mai apelează la acele montări pe care le-ai putea numi… clasice. Mi-am promis că din plăcere, dar și din apreciere pentru maestrul Peter Habala, voi folosi cumva lucrurile pe care le-am învățat de la el pentru ca publicul să mai poată vedea un duel sau o luptă. Oamenii apreciază lucruri de genul acesta și e și spectaculos să vezi săbii și lupte… live, nu doar la televizor.

 

Ce te enervează cel mai tare? În afară de faptul că multă lume îți scrie greșit numele de familie. 

Aia cu numele e deja în… fișa postului (râde). Cred că printre multele lucruri nasoale, cel mai nasol și jignitor este să te creadă cineva prost și să încerce să te cumpere cu trucuri ieftine și transparente. 

Completează te rog propoziția: Rob Pavicsits este…

… actor, bucatar calificat, slugă la 2 motani (Gusti și Dino), improvizator de bază și bizuială în Just Push Play, un tip haios, un cârcotaș desăvârșit, un puturos level 600, un tip care apreciază omenia și un caz semisever de OCD. 

Și ultima întrebare. Care e întrebarea pe care ai fi așteptat-o de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare, răspuns.

 E interesant cum nu ai întrebat nimic de tatuaje, lucrul cel mai evident, la prima impresie. Probabil că ești obișnuită cu ele deja și nu mai pare atât de frapant. Fiecare are o explicație legată de oameni, lucruri sau principii importante pentru mine. Nici unul nu e întâmplător. Bine… nu siropuri de genul emisiunilor cu tatuaje „in memoriam” sau alte cele. Slavă Domnului, nu e cazul!