„Când faci teatru, te antrenezi să-ți porți sufletul în loc de piele”

Interviu cu actrița Iulia Alexandra Dinu

O vedeți în filme. O vedeți pe scenă. De o delicatețe aparte, cucerește orice privitor cu forța pe care este capabilă să o emane atunci când face ce îi place. Adică teatru sau film. Actrița Iulia Alexandra Dinu este, cum spune chiar ea: „un om simplu, teribil de modest, foarte timid uneori, un om care se bucură sincer de lucruri mici precum o cafea bună, o bere cu prietenii sau un weekend cu picioarele în nisipul mării. E un om exigent și dur, pretențios din punct de vedere profesional, dar care-și iubește mult și cu tot sufletul meseria.”

Una dintre întrebările care inevitabil îi enervează pe cei mici și de care nu am scăpat, copii fiind, este „Ce vrei să te faci când o să crești mare? Ce răspundeai tu la această întrebare, în copilărie? 

Cred că am fost de mică dornică de a spune povești, sub o formă sau alta, așa că întrebarea „Ce vrei să te faci când o să crești mare?” mi-a provocat mereu imaginația. Primul vis a fost de a fi pilot. Mi se părea teribil de curajos pentru o fată – viitoare femeie – să fie la manșa unui monstru din metal care zboară prin aer fără nicio explicație logică. Apoi am trecut rapid la medicină, mai exact, la chirurgie, unde am și rămas o bună perioadă din liceu, convinsă fiind că asta va fi meseria mea.

Formarea ta ca actor s-a produs sub bagheta unuia dintre dascălii de actorie marcanți în România. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Florin Zamfirescu?

Întâlnirea cu Zamfu, cum îi spun mai toți studenții săi, a fost una categoric marcantă pentru evoluția mea ca actor profesionist. Poveștile lui, amintirile, dar și experiența de-o viață împărtășite cu noi au fost unele dintre cele mai de preț lecții pe care le puteam primi. „Tata Z” a sădit în noi semințe care, deși în facultate păreau balast, acum, în viața de „om mare”, le simt încolțite și crescânde. Cea mai importantă lecție cu care am rămas de la el este că e loc sub soare pentru toți și că adevarata școală începe când ai pus prima oară piciorul pe scenă. Pentru mine a fost mai mult un „tată” al meseriei, am văzut în el un stâlp pe lângă care eu, și probabil toți colegii mei, am îndrăznit să creștem. 

Ești foarte tânără și totuși, până acum, ai la activ numeroase premii și nominalizări. Ce înseamnă pentru evoluția unui actor și recunoașterea oficială din partea breslei?

Nu am crezut niciodată în premii și distincții. Nu știu, probabil am învățat de copil că orice competiție ai duce, trebuie să fie în primul rând cu tine. Dar, oricât de rebelă și autosuficientă m-aș considera, recunoașterea oficială înseamnă enorm de mult, mai ales pentru un actor tânăr, la început de drum. Evident, arta și performanța se pot face și în afara normelor, criticilor sau a limitelor impuse de concursuri. Ba mai mult… cred că dincolo de aceste limitări găsim talent pur, însă întotdeauna am fost de părere că un actor tânăr are nevoie de o șansă care să-i dea spațiul necesar să se desfășoare, să demonstreze ceea ce poate, să fie văzut spre a fi apreciat la justa valoare.

Mobilitatea unui actor în zilele noastre este mult mai mare decât era ea în urmă cu 20 de ani, de exemplu. A fi actor angajat la Arad, cum ești tu, nu mai înseamnă că ești „legată de glie” și nu mai poți munci în altă parte . Cât de important este pentru tine, ca actriță, faptul că te poți mișca liber, că poți profita de proiecte artistice și în alte orașe? 

Cred cu tărie că această mobilitate este ceea ce mă ține în viață ca artist… libertatea de alegere, libertatea de mișcare. Nu aș fi crezut pe băncile facultății că poate exista conceptul de artist „navetist”, care să plece dintr-un oraș într-altul și să lucreze cu spor, bucurie și liniște, dar am învățat pe drum că orice este posibil. Deși teatrul meu de suflet – și cumva prioritar în ceea ce privește proiectele – este Teatrul Clasic „Ioan Slavici”,  gândul că mă pot urca în mașină/tren/avion și pot participa la un casting la care am fost invitată sau că pot să-mi văd mama oricând, este cel care îmi dă confortul emoțional fără de care niciun artist nu ar putea crea și lucra în liniște.  Evident această mobilitate vine și cu o serie de sacrificii: mai puțin timp cu cei dragi, mai multe nopți nedormite, mereu pe fugă, mai multe locuințe de serviciu în funcție de necesități și așa mai departe. Însă pe toate le faci cu sufletul deschis dacă știi unde și pentru ce mergi și că încă mai e cineva care te așteaptă acasă.

Privit de la București, Aradul – și de altfel, orice alt oraș – este perceput ca fiind „în provincie”. Care sunt diferențele majore între ceea ce înseamnă fenomenul artistic „de București” și cel „din provincie”? 

Din păcate, nu cred că am ajuns – la nivel național – atât de performanți din punct de vedere artistic încât să departajăm orașele atât de categoric în ceea ce privește puncte tari și puncte slabe ale mișcării teatrale. Evident, sunt teatre cu o istorie mult mai variată și puternică din punct de vedere al montărilor, dar fiecare oraș în care regăsim un teatru este o mină de aur pentru orice actor, mai ales la început de drum. Cel puțin eu așa gândesc. Performanța se poate face oriunde. Evident ca Bucureștiul, fiind capitala, se bucură de multiculturalitate. Background-urile diferite ale oamenilor care ajung acolo duc la mișcări artistice diverse, sectorul independent fiind cumva mult mai bine definit și prezent – spre deosebire de alte orașe – datorită resurselor umane mult mai numeroase. Ce am observat este că în București se încearcă această oficializare a artistului independent, a artistului de proiect, a freelancer-ului, zona spre care mi-ar placea să ne îndreptăm cu toții, ca fenomen național.

La ce te așteptai atunci când ai decis să dai concurs pentru un post la Teatrul din Arad și ce ai găsit aici? 

Nu am avut nicio așteptare, cum nici nu am avut emoții, ceea ce se pare că a fost de bun augur. Am venit în Arad pentru că voiam să revad acest oraș pe care îl întâlnisem complet întâmplător, cu ani în urmă. Aveam un  weekend liber și eram foarte curioasă să văd cum se desfășoară un adevărat concurs de angajare. Pe mine m-a interesat mai mult procesul, decât succesul. Eram abia ieșită de pe băncile facultății, aveam diploma și susținerea unui concurs era cel mai atrăgător lucru la acel moment. După toate peripețiile, în final, pot spune că am găsit o trupă absolut excepțională de actori, un oraș superb, care mi-a fost oază de liniște, un teatru blând și bun, o gașcă de prieteni din diverse domenii care mi-au fost mai mult decât aproape de-a lungul timpului și… un loc de muncă unde să pot să îmi întind cu curaj și determinare aripile.

Formată în zona de teatru, ce ai simțit atunci când, prezentă pe un platou de filmare ai auzit pentru prima oară „Motor! Acțiune!”? 

Spre deosebire de teatru, zona de film mi-e cumva mult mai comodă și mai naturală, de parcă miza și emoțiile n-ar fi atât de mari. Nu știu de ce, e pur și simplu o relaxare pe care o am când vine vorba de orice context în care apare o camera de filmat și probabil asta se simte. Evident că orice proiect pe film e o bucurie și o onoare, dar deopotrivă – o provocare care vine cu riscurile ei și mi se pare că în film actorul e mult mai protejat ca în teatru, unde este complet expus. Când faci teatru te antrenezi să-ți porți sufletul în loc de piele. La film, am întotdeauna plasa de siguranță a dublei urmatoare, a retușurilor din post producție, a regizorului constant lângă mine. La teatru ești tu și publicul. Aceasta singurătate atât de plină.

Dacă ai fi să alegi între teatru și film, care ar fi elementele care ar înclina balanța către teatru? Dar către film?

Cum am spus și mai sus, actorul care face film este foarte răsfățat și iubit, mereu protejat, mereu se caută să-i fie bine. Evident poate să fie și un tur de forță, însă ai mereu plase de siguranță. Bineînțeles filmul rămâne, actorul are bucuria de a-și vedea munca și a doua și a treia zi, rezultatul este mai palpabil, mai concret. În teatru, ești mereu cu sufletul pe afară, publicul așteaptă tot de la tine și este datoria ta, mai presus de binele sau răul propriu, să dai cu ființa ta de toți pereții. Pentru mine, teatrul a fost mereu ceva extrem, teatrul în care cred eu… ca ideal, ca vis, este teatrul pe viată și pe moarte. Teatrul prin care se spune adevărul universal, cum credea și Hamlet. De asta, miza mea în teatru este una foarte mare.

 

Filmul e mai accesibil, e mai ușor de (re)văzut, ajunge la un public mult mai numeros. Ai simțit vreodată că publicul de teatru te percepe altfel, cunoscându-te deja din film? Că a venit să te vadă într-un spectacol doar pentru că te știa de la televizor?

E bine să mă perceapă altfel, înseamnă că fac film foarte bine. E bine ca oamenii să vină la teatru, fie ei convinși de film, fie de apariții în reviste, reclame, de interviuri sau editoriale glossy. Venind la teatru vor vedea în fiecare seară o altă Iulie și asta e onoarea mea și, sper, placerea lor. Scopul meu a fost mereu unul simplu: dacă măcar un singur om pleacă de la un spectacol de-al meu punându-și o întrebare, treaba mea s-a terminat cu succes. Înseamnă că eu mi-am făcut datoria și mesajul a fost transmis.

Serialul HBO „Bani negri (pentru zile albe)” – cel mai recent proiect mare al tău. Cum a fost munca la el? 

Nici n-am simțit că a fost muncă. Dar a fost. Au fost peste 3 luni de deplasări între Piatra Neamt, Buftea și Arad, pentru că aveam și proiecte în teatru, în tot acest timp. Am descoperit niște colegi de platou minunați și am avut ocazia să-l am partener pe Cristian Bota, un baiat extraordinar, un actor mai mult decât talentat. Am lucrat sub bagheta lui Daniel Sandu, fiind la a a doua colaborare cu el și mi-a reconfirmat de ce e minunat când un actor întâlnește un regizor în care poate avea încredere oarbă. Am avut ocazia să împart platoul cu actori de seamă, cu care am crescut – Medeea Marinescu și Alexandru Papadopol – dar am cunoscut și alții pe care îi prețuiesc și i-am pastrat acolo la suflet, precum Marcela Motoc și Radu Zetu.

Iulia Alexandra Dinu… de ce ți-e dor, când ți-e dor? 

Acum ceva timp aș fi raspuns că mi-e dor de acasă, azi iți spun că mi-e dor de bunica și bunicul. Din păcate, i-am pierdut pe amandoi anul care tocmai a trecut și asta a fost pentru mine o lecție foarte dureroasă despre cum nu poți întoarce timpul și singurul lucru de care ești vreodată sigur e clipa pe care o trăiești. Deci de ea ar trebui să ne preocupăm.

Care e întrebarea pe care o așteptai de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare, răspuns. 

Sunt multe lucruri pe care oamenii nu le știu despre mine și mi-ar plăcea să le afle, deși uneori mă gândesc că ele fac parte din aura de mister care ar trebui să planeze deasupra unui artist și că poate e mai bine să rămână așa, nespuse, neștiute.

Întrebarea mea ar fi: Cine e, de fapt, Iulia Alexandra Dinu?

Iar răspunsul: E Iulia pentru prieteni, Alexandra – pentru familie. E un om simplu, teribil de modest, foarte timid uneori, un om care se bucură sincer de lucruri mici precum o cafea bună, o bere cu prietenii sau un weekend cu picioarele în nisipul mării. E un om exigent și dur, pretențios, din punct de vedere profesional, dar care-și iubește mult și cu tot sufletul meseria.

Un interviu de Andreea Medinschi