„Că asta e teatrul pentru mine. O a doua mea familie.”

-interviu cu Elena Ivașcu, regizor tehnic la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad – 

Cea mai veche dragoste a sa este, fără doar și poate, teatrul, alături de care are o… căsnicie fericită de aproape 40 de ani. Elena Ivașcu sau Nuți – cum îi spune mai toată lumea –  a fost pe rând: cabinieră, sufleur, iar acum e regizor tehnic. Colegii spun despre ea că e.. mama lor de la serviciu. Și asta pentru că Nuți are mereu grijă să nu le lipsească niciodată nici vorbele bune, nici încurajările și nici gesturile care să îi ajute să treacă peste emoții și momente grele. Nuți spune că cele mai multe bucurii îi vin de la teatru. La fel, și cel mai mare regret: acela că nu a reușit să se facă actriță. 

„Boala” numită teatru este pentru tine una… cronică: durează de aproape 40 de ani. Cum te-ai molipsit de ea?

Îți vine să crezi sau nu, până în clasa a X-a cred că fusesem la teatru doar de două sau trei ori. În clasa a X-a însă, un băiat de la mine din sat mi-a spus că există în Arad, un loc unde se poate învăța teatru. Cum alte tentații culturale nu prea existau în vremea aceea în oraș, vorbim de anii ‘80, ideea de a urma un curs de teatru mi s-a părut foarte interesantă. Așa am ajuns la cursurile doamnei Emi (nr. Emilia Dima Jurca), la Teatrul Veșnic Tânăr. Acesta a fost momentul în care s-a schimbat totul. 

Numele doamnei Emilia Dima Jurca apare foarte des în discuțiile cu oamenii de teatru din Arad, atunci când vorbim despre începuturi. Ce a însemnat doamna Emi pentru tine? 

Nici nu e de mirare că multă lume amintește de doamna Emi. Gândește-te doar că, în generația mea, s-au format la doamna Emi: Nicu Mihoc, Dorina Darie, Bogdan Costea și… Zoli Lovas. Pe Zoli eu l-am adus în trupă. Avea doar 12 ani. Ce a însemnat doamna Emi pentru mine? Greu de spus fără să folosești vorbe mari. Dincolo de partea de actorie pe care o învățam foarte de-adevăratelea – pentru că doamna Emi obișnuia să lucreze cu noi ca și când am fi fost studenți la actorie, era foarte serioasă și cerea seriozitate și de la noi – am învățat de la ea să fim oameni faini, să înțelegem și să apreciem frumosul și, evident, să iubim teatrul așa… cu fiecare por. 

„Dacă nu te-ai fi măritat, ai fi ajuns o mare actriță.”

Da… Sunt vorbe pe care tot doamna Emi mi le-a spus. Și da, îmi pare rău. Nu că m-am măritat (râde). Ăsta a fost un loz câștigător și sunt recunoscătoare pentru asta. Sunt o soție, o mamă și o bunică foarte fericită. Soțul meu îmi înțelege toate micile obsesii legate de teatru și pot să mă laud că l-am… contaminat și pe el un pic cu ele. (râde) Îmi pare tare rău însă, că lucrurile nu s-au aranjat în așa fel încât să fac o facultate de teatru. De lumea asta, după cum se vede, nu m-am putut desprinde. 

Care a fost parcursul tău în teatru?

Păi m-am angajat de foarte tânără aici, în teatrul de la Arad. Am fost cabinieră, am fost sufleur și acum sunt regizor tehnic. Și, acum așa, ca să mă laud, am și jucat. Chiar destul de mult. 

Cum ai debutat pe scenă?

A fost o întâmplare. Una dintre actrițele care repeta la un spectacol montat de Ștefan Iordănescu – „Ulissinbad” – s-a îmbolnăvit. Și cum pe vremea aceea, la Arad nu prea erau actrițe tinere, am intrat eu pe rol. A fost, după cum spuneam, o întâmplare care, mai apoi s-a continuat cu un lung șir de întâmplări faine: în „Jucătoarea de cărți”, în „Titanic vals”, „Woyzeck”, „E-uri”, în vreo trei sau patru basme. Nu au fost roluri mari, dar pentru mine au însemnat foarte mult. La fel și întâlnirile cu regizorii: am lucrat cu Alexa Visarion – care îmi zicea că sunt „actrița” lui preferată –  (râde), cu Mihai Măniuțiu,  Alexander Hausvater, cu Radu Afrim, Horia Suru, Bobi Pricop, Cristian Juncu, cu regizorii din teatrul nostru. Fiecare spectacol a fost și este o bucurie. 

Ai enumerat atât regizori sub direcția cărora ai jucat, dar și unii cu care ai muncit în calitate de regizor tehnic. Cum te-ai înțeles cu ei? Sunt nume foarte mari. 

Da… Alexander Hausvater. Radu Afrim.  Mihai Măniuțiu. Și mulți alții. Sunt artiști foarte mari cu care am avut bucuria să lucrez de pe poziția mea de regizor tehnic. M-am înțeles foarte bine cu ei. Îmi place să lucrez cu oameni care știu ce vor. Care știu să îți spună direct ce așteptări au de la tine. Care știu să comunice. 

Cum este să fii regizor tehnic femeie, într-o lume a bărbaților?

Primul spectacol la care am lucrat ca regizor tehnic a fost  „Cheek to Cheek”, în regia Anei Mărgineanu. Îmi aduc aminte că mi-a fost foarte, foarte greu. Le-am spus atunci mașiniștilor:  „Eu nu știu cum și ce faceți voi, dar știu cum trebuie să arate la final.” Cum e să fii regizor tehnic femeie, într-o lume a bărbaților? Foarte bine. Doar se știe că femeile sunt mult mai organizate decât bărbații (râde). Acum lăsând gluma la o parte, e o meserie care presupune multe responsabilități, dar care îți oferă și un soi de libertate și, mai presus de orice, multe, multe bucurii. Nimic mai frumos decât ca, la final de spectacol, să auzi aplauzele și să știi că meriți și tu măcar o parte din ele. 

Colegii tăi spun despre tine că ești… mămoasă. Că ai grijă de ei atunci când le este greu.

Așa spun? Mă bucur și mă emoționez în același timp, auzind asta. Păi cum să nu fiu mămoasă, dacă toți fac parte din familia mea? Că asta e teatrul pentru mine. O a doua mea familie. Mă bucur alături de ei, mă întristez alături de ei. Și știu că gesturile mărunte fac foarte mult: o îmbrățișare, o încurajare, un zâmbet, un banc bun… nu costă nimic, dar contează atât de mult. Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, una dintre actrițele tinere din teatru aștepta în culise, să intre în scenă. Știam că are emoții foarte mari așa că, am luat-o scurt în brațe și am pupat-o. După spectacol, a venit și m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit spunându-mi că gestul meu a facut-o să treacă brusc peste trac. Uite, de asta sunt eu… mămoasă. Ca să îi fac pe „copiii” mei din teatru să fie fericiți.

Mă gândesc ca ai avut parte și de experiențe memorabile. De momente haioase de ținut minte și… povestit la nepoți.

O, da! Îmi aduc aminte cum, de exemplu, în timpul unui spectacol pe care îl jucam într-un 1 aprilie, colegii m-au împins cu tot scaunul de sufleur, direct pe scenă. Sau cum, la un moment dat, i-am pus lui Nicu Mihoc, sare din abundență pe o prăjitură pe care el trebuie să o mănânce cu poftă în timpul spectacolului. Sunt multe astfel de întâmplări și din spectacole, și din repetiții. Ca să le simți însă întregul farmec, ele trebuie trăite, nu povestite. Ca și teatrul, nu? 

Nuți, de ce ți-e dor, când ție- dor?

De tinerețea mea. Asta-i clar.