„Arta” ca psihanaliză
Cronica scrisa de Maria Zarnescu
Personaj aparte al dramaturgiei contemporane, Yasmina Reza s-a nascut în 1959 la Paris si e celebra pentru piese precum „Arta”, „Zeul macelului” sau „Conversatie dupa inmormantare”, mult montate in teatrele lumii. A studiat sociologia si arta dramatica (inclusiv cu celebrul actor francez Jacques Lecoq), a jucat cativa ani in diverse companii teatrale, dar n-a vrut sa ramana pe scena: Este o meserie pentru sclavi. Ca actrita, am depins mereu de regizor, de rol, de preferintele altora. (Suna cunoscut?) Ca urmare, s-a dedicat scrisului si, in 1994, „Arta” a avut premiera la Comédie des Champs-Élysées, unde s-a jucat o buna perioada cu casa inchisa. Textul a fost premiat in Franta, Anglia, Statele Unite si tradus in peste treizeci de limbi. In Romania se joaca din 2002, pe scene din Cluj, Targu-Mures si Bucuresti. Anul acesta, pe 27 septembrie, a ajuns oficial si la Arad, intr-un spectacol al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, in regia lui Szabó K. István si scenografia lui Cosmin Ardeleanu.
Parabola a intregii societati de sfarsit de mileniu, comedia „Arta” este un amestec de ludic si etic, de inedit si alambicari psihologice. Aparent o piesa fara „mesaj”, locul posibilelor „teze” fiind luat de conversatiile (adesea parodice) despre prietenie si raportul viata/arta. Personajele sunt trei vechi amici, Marc, Serge si Yvan, iar actiunea se petrece la Paris, in contemporaneitate. Si porneste de la o situatie insolita: achizitionarea unui tablou alb cu cateva dungi subtiri transversale… albe. (Pe care nu le poti distinge decat cu ochii mijiti…) Autor: pictorul Antrios (?). Cumparator: Serge. Pret: „treiscinci” de mii de euro (!). Scanteia e suficienta cat sa dinamiteze o prietenie de 15 ani. De aici, urzeala firelor probeaza remarcabila capacitate de constructie psihologică a Yasminei Reza, intr-un text inutil de povestit.
Fara a fi impartita in acte sau scene in maniera traditionala, piesa este o alternanta de dialoguri intre personaje si monologuri adresate publicului. Contin idei despre viata si reflectarea sa artistica, despre actul creator si criteriile de valoare, despre gandul din spatele operei de arta, despre vibratia monocromiei (care nu se percepe in lumins artificiala…), despre Artist ca Divinitate, despre esenta clasicilor, cu citate din Seneca si Freud. Plictisitor? Catusi de putin. Dimpotriva! Armele (auto)ironiei sunt folosite la maximum, cliseele si teoriile artistice sunt persiflate neintrerupt si, la randul lor, dinamitate. Iar faptul este speculat pe de-a-ntregul de regizorul Szabó K. István, care, intr-un meritoriu parcurs profesional international (Romania, Ungaria, Germania, Statele Unite) poposeste pentru prima data la teatrul aradean.
In incercarea de-a se dumiri ce se afla in spatele suprafetei albe, regizorul psihanalizeaza relatiile dintre personaje, in combinatii de trei luate cate doua, dar si in entitatea de neatins a vechii lor prietenii. Adesea, comedia cedeaza locul acestei explorari a psihicului uman, a resorturilor care stau la baza vorbelor si actiunilor. „Aparteurile” aproape molièresti ale Yasminei Reza (monologurile catre spectatori) sunt amplificate sonor, alternand cu dialogul normal. Gandurile capata astfel o forta nebanuita, dar, vai, cat de diferite sunt uneori de vorbe sau fapte. Comicul continut, mocnit, tasneste cand si cand la intensitate maxima: dintr-o asociere text-obiect, din neprevazutul unor reactii, din ingrosarea unor cuvinte suculente. Publicul raspunde instantaneu. Cuceriti de savoarea povestii si plasticitatea replicilor, cei trei actori deseneaza cu un varf de carbune caractere pe tabloul cel alb, exersandu-si arta conversatiei despre „Arta”. Iar personalitatea fiecaruia se combina in mod miraculos cu cea a personajului.
Cumparatorul „infamului” tablou, Serge, e un baiat care a reusit in viata, medic dermatolog si mare iubitor de „arta”. Se crede colectionar, dar oscileaza continuu intre bizareria artistica si alinierea la norma. Pe aceste date isi construieste personajul Bogdan Costea – cu grija, luciditate, parcimonie de gesturi, dar fara sa faca economie la tonalitatile vocii si jocul intonatiilor, intr-un dozaj fin al starilor. Ascunde mereu un zambet interior, de parc-ar avea un as in maneca. Sa fie tabloul, oare?
In opozitie, Marc, inginerul in aeronautica, este un ghem de nevroze, descalcit doar cu ajutorul pastilelor pe care le inghite smucit atunci cand situatia ii scapa de sub control. Cu voce de stentor, Zoltan Lovas controleaza personajul – impulsiv si arogant –, pe amicii sai si publicul. Rasul ii e infumurat si perfid, iar tactul si tandretea nu fac parte din armele sale. Conservatorismul lui – in materie de arta, restaurante sau prietenie – ii atrage acuze grave: acru si antipatic. Un rol dificil.
Undeva la mijloc, intre cele doua extreme, se afla Yvan, reprezentant comercial intr-o papetarie en gros si mare impaciuitor al speciei umane. Ioan Peter construieste un personaj fragil, vulnerabil, aparent lipsit de vointa, capabil insa a dezamorsa cele mai explozive situatii. Tolerant, poate excesiv de tolerant (eu fac cum vreti voi), este lipsit de egoismul prietenilor sai. Un bufon trist, calea sigura spre afectele spectatorilor. Monologul sau de criza majora (cauzata de problema insolubila a invitatiilor la nunta!) – rostit in pragul usii, pe ploaie si ceata (ingenioasa plusare regizorala) – poate deveni un moment de varf al spectacolului.
Optiunea producatorilor pentru Sala Mare a teatrului aradean verifica inca o data arta scenografului Cosmin Ardeleanu (arhitect la origine), care reuseste a implini un spatiu generos, populat de numai trei actori. Fara a-l incarca de obiecte. Dimpotriva. Si fara a reveni la cadrul imaginat pentru o alta montare a piesei, pe scena Teatrului Bulandra, in regia lui Cristian Juncu. Atunci, in 2010, crease un decor-diorama in care erau expusi cei trei prieteni, ca intr-un ecosistem captusit cu blana neagra, sintetica. (O scenografie mult comentata la vremea ei…) De data aceasta, opteaza pentru un fundal alb, pe care o mana de pictor modern sau poate de pacient al unui cabinet de psihanaliza a desenat artistic sau poate instinctiv o suită de spirale negre. Alb şi negru, precum Serge şi Marc, fara nuantele de gri pe care nu le poate sesiza decat Yvan. Negre sunt si cele cateva obiecte de mobilier, din care se distinge o canapea – deloc psihanalitica, dar suficient de ingusta cat sa nu-i cuprinda comod pe toti trei decat la final, atunci cand vechii lor amicitii ii va fi aplicata expresia perioada de incercare. Dar obiectul „crème de la crème” al decorului ramane un imens candelabru (cu vag parfum cehovian) prabusit la pamant la inceputul spectacolului, animat doar la final, ca si prietenia care pare sa reinvie. Extrem de puternica imaginea acestuia ridicandu-se de la podea, leganandu-se fantomatic si proiectand arabescuri pe albul din fundal si pe tabloul cel controversat. Lumini şi umbre (ca-n orice prietenie) alternează cu intense culori, în nuanţele curajoase create de lighting designerul Lucian Moga. De altfel, luminile conturează întregul parcurs al personajelor, ca si muzica originala compusa de Ovidiu Iloc. Coloana sonora isi asuma functiile corului antic – fie ca simplu comentator, punctand momente sau stari, fie ca mediator, fie ca actant. La final, regizorul alege tot un deznodamant sonor, optand pentru plasticitatea vocilor actorilor, in locul prezentei lor fizice pe scena. In fond, ca si-n piesa „Arta”, este vorba despre niste oameni care traverseaza un spatiu si apoi dispar. Imaginile si sunetele te insotesc insa mult timp dupa ce cortina va fi cazut.