„Am o curiozitate inepuizabilă. Chiar enervantă pentru unii”

Interviu cu actrița Izabela Cotescu

Caută mereu lucruri noi. Explorează și descoperă experimentând o curiozitate care – chiar ea spune – poate fi enervantă pentru alții, dar care o face să simtă mereu că trăiește de-adevăratelea. Îi place să joace și să se joace. Să construiască întâmplări teatrale de ținut minte. Actriță a Trupei Marionete, Izabela Cotescu iubește oamenii și e convinsă că orice întâlnire artistică, fie ea și mai puțin comodă, o ajută să.. crească. Să se dezvolte ca să poată dărui mai multe și mai frumoase povești. 

Una dintre editurile celebre din România are ca slogan: „Trăiești atâtea vieți, câte cărți ai citit”. Aș putea parafraza spunând că voi, actorii, trăiți atâtea vieți, câte roluri jucați. E această șansă unul dintre motivele pentru care ai ales actoria? 

Eu m-am născut păpușar. (râde) E o poveste aici. Aveam 4 ani și eram împreună cu părinții mei, în Polonia. Am văzut într-un magazin trei marionete: Pinochio, Motanul și Vulpea. Pur și simplu nu am mai vrut să ies de acolo. Părinții mei nu și-au permis să mi le cumpere pe toate trei. Dar mi l-au cumparat pe Pinochio. O marionetă pe care o am și acum. Mama mea îmi povestea că, din chiar momentul în care am pus mâna pe păpușa aceea, ea parcă a prins viață. A mers corect, a trăit, a înviat în mâna mea. M-am jucat foarte mult cu ea. După aceea, am fost și la niște cursuri la Palatul Pionierilor, pe care însă, nu mai țin minte din ce motiv, le-am întrerupt. După ce am terminat liceul, am făcut cinci ani de inginerie textilă… dar se pare că dragostea pentru păpuși, născută atunci, la patru ani, a rămas vie și… uite-mă! 

La prima vedere a fi actor marionetist te poate lipsi de acea vizibilitate de care au parte actorii de dramă.  E păpușa un soi de paravan după care te ascunzi sau o continuare a ta?

Păpușa este clar o extensie a mea. Nu știu dacă alți colegi ți-au mai spus asta, dar mie mi se întâmplă să trăiesc un adevărat fenomen de inversiune, în care mi se întâmplă pur și simplu să simt că nu eu mânuiesc păpușa, ci că mă duc după ea. Ea merge și eu pur și simplu o urmez. Ea face ce vrea ea, iar eu parcă nu mai sunt acolo. E o senzație incredibilă. Nu toate păpușile fac chestia asta. Mi-a făcut-o „Iedul mic” și „Simbad”. Dacă stau să mă gândesc, ambele sunt personaje foarte puternice din punct de vedere sufletesc. Ambele sunt … rupte sufletește, suferă. Atât de intense încât pur si simplu simțeam că mă duc cu ele. E un fel de nebunie controlată care face foarte bine unui actor. 

În general, actorii păpușari sunt priviți ca fiind artiști care se adresează în special copiilor, artiști cu o mai mare poftă de joacă decât actorii de dramă. Cum arată, din punct de vedere sufletesc, un actor păpușar? 

Nu știu ce structură sufletească are actorul de dramă. Dar îți pot spune că pentru mine, personal, recâștigarea copilului din mine a fost un proces lung și greu. Pentru că pe măsură ce crești, când treci în adolescență, prinzi rușinea aceea de a te juca, de a te exprima fără să iei în considerare cutumele sociale, ți-e rușine să râzi, să vorbești mai tare, înveți… jena, pentru că nu-i așa: „contează” ce zice lumea. Eu a trebuit să recâștig zona asta cu destul de mult chin. Este esențial pentru un păpușar să aibă inocența copilăriei, curățenia aceea. Disponibilitatea jocului, dinsponibilitatea fizică, emoțională…toate trebuie să fie instantanee. Nu mi-e rușine să explorez. 

Te-am văzut dansând, te-am văzut pe picioroange, jonglând, confecționând măști alături de cei mici…. Cât de important este pentru tine, ca artist, să cauți mereu alte mijloace de exprimare?

E un lucru esențial. Dar nu cred că ține de artist. Ține de firea mea. Am o curiozitate inepuizabilă. Chiar enervantă pentru unii.  Nu mă satur de făcut lucruri noi. Fac baie în gheață, despre ce vorbim? (râde) Construiesc lucruri, de la instrumente muzicale, la măști. Mi-am luat permis de motor și am învățat să dansez tango pentru că am în gând un spectacol în care să combin aceste două… extreme. 

Ai avut parte de-a lungul timpului de întâlniri cu regizori foarte importanți. Victor Ioan Frunză sau Cristian Pepino sunt doar doi dintre ei. Aș vrea să încercăm aici portretul regizorului cu care tu relaționezi cel mai bine.

Un regizor adevărat este un regizor de la care învăț ceva, de la care rămân cu ceva și după ce s-a încheiat lucrul la un proiect. Uite, Victor Ioan Frunză, de exemplu. De la el am învățat foarte multe și asta, în ciuda faptului că relația noastră nu a fost una foarte comodă. Îmi aduc aminte că eram fascinată de ce vedeam pe scenă, la repetițiile lui. Am crescut mult datorită lui, chiar dacă procesul a fost unul dureros. 

Eu învăț de la toți și, în 99 % dintre cazuri mă și îndrăgostesc de toți – dar ei nu știu asta. (râde) Există un soi de transfer de energie și dau tot. Toată disponibilitatea mea. Că el, regizorul cu care lucrez, știe ce să facă cu ea sau nu, asta e altă poveste. Vorba aceea: “Eu acolo’s tătă”. Și dacă tot aminteam de întâlniri esențiale, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez cu Denis Chabroullet, în Franța. El mi-a… nimerit felia pe care eu îmi doream să merg de multă vreme: animația pentru adulți. A ieșit o combinație superbă între păpușă și actor, pe un subiect serios… acolo m-am decis eu că teatrul de animație pentru adulți merită îndelung explorat. Acolo m-am îmbolnăvit eu serios de acest fel de teatru. De ce? Pentru că îmi dă șansa să mă simt liberă total. Pot să jonglez cu lucruri pe care nu le pot folosi în spectacolele pentru copii: ticuri nervoase cu o zonă de deranjamente psihice, sexualitate, conflicte viață- moarte, lucruri grele pe care le pot… condimenta cu cele mai înalte idei filozofice. Pentru că am receptorii necesari unui astfel de mesaj, în vreme ce, cu cei mici e altă… poveste. Acolo, trebuie să ai mare grijă ce le dai ca să te înțeleagă.  

Echipă. Cred că acesta este unul dintre cuvintele care și ție îți sunt dragi. Cum trebuie să fie oamenii împreună cu care tu faci echipă?

Conceptul de echipă are pentru mine două înțelesuri. Și asta pentru că lucrez atât în teatru de stat, cât și în proiecte private. În acest din urmă caz e foarte important să ne completăm unul pe celălalt și dincolo de spectacolul propriu zis. Uite, cu Soso și cu Nuți (na: Sorin și Lenuța Dorobanțu), de exemplu… Soso sudează, Nuți coase, eu – pictez. Și, pe lângă toate acestea, ne înțelegem bine și artistic vorbind. Și uite așa, împreună, pregătim proiecte faine. 

O echipă în care funcționez foarte bine? E o echipă cu oameni profi, cu aceleași valori, cu care sunt pe aceeași lungime de undă, cu care am aceleași vibrații. 

Ești și mămică. Și încă una căreia îi place să se joace și care respectă ritualurile acelea care construiesc în mintea unui copil amintiri frumoase. Povestea de seară, de exemplu. Cred că în cazul tău este chiar indicat să aduci …. meseria, acasă. Greșesc?

Sunt într-adevăr un părinte căruia îi place să se joace și țin cont de lucrurile esențiale în formarea de… amintiri, cum spuneai tu. În ceea ce privește jocul cu păpușile, am o vorbă: „Voi cu jucăriile voastre, eu cu ale mele.” (râde) Dincolo de toate acestea, există însă și un lucru care poate nu e chiar atât de ok. Și anume faptul că, fiind multă vreme alături de mine, la repetiții, la teatru, îi privez într-un fel de acea magie a spectacolului. Ei știu că în spatele păpușii, e mama și că păpușa nu trăiește singură… așa… magic… cum cred poate alți copii. 

Care sunt compromisurile pe care nu le-ai face niciodată în meserie? Dar în viață? 

Nu sunt un om care gustă… comoditatea. Așa că, nu aș accepta niciodată să trăiesc sub… maximul meu. Nu aș putea să fac.. orice… fără să dau tot ce cred eu că am mai bun. 

Izabela Cotescu… de ce ți-e dor, când ți-e dor?

De mine. De mine… în liniște. (râde)

Și ultima întrebare… Care e întrebarea pe care o așteptai de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare, răspuns. 

Întrebarea: Ce hobby-uri am?

Răspuns: Să fac bijuterii. Atunci când creez bijuterii sunt eu cu mine și îmi place tare mult asta. 

Un interviu de Andreea Medinschi