„Am învățat să înțeleg că nimic din ceea ce ni se întâmplă – uneori cu voie, uneori fără voie – nu este fără un rost anume.”

-Interviu cu actrița Liliana Balica –

Cu răbdare și bun simț față de semeni. Așa și-a construit drumul prin viață și prin teatru. Vremea a învățat-o că cel mai important lucru în meseria asta de-i zice actorie, e respectul. Față de… meșteșug, față de public, de echipă, față de sine. Actrița Liliana Balica știe că e esențial să îi bucuri pe cei din jur, dăruind. Iar actoria este, spune ea, o meserie în care poți dărui multe. O meserie pe care, dacă viața i-ar da șansa de a o lua de la început, ar alege-o din nou.

 

Toți actorii cu care am avut ocazia să povestesc de-a lungul anilor mi-au spus că au avut parte de un moment anume în care au decis că actoria va fi drumul lor în viață, fie că a fost vorba despre vizionarea unui film, a unui spectacol,  de lectura unei cărți sau de o întâlnire cu cineva. Care e… momentul tău?

La mine nu a fost vorba de un moment anume, de o clipă de grație. În 1988, elevă fiind în clasa a-XI-a, m-am hotărât să intru în trupa de teatru a liceului. Era un liceu cu profil de chimie. Aici trebuie să fac o mică paranteză. Pe vremea aceea îmi plăcea foarte mult chimia și mă vedeam, după absolvire, ca studentă la o facultate de profil. Revenind însă…odată cu intrarea mea în aceasta trupă de amatori, am început să fiu consecventă în a vedea spectacole de teatru jucate de actori profesioniști. Mergeam regulat la Teatrul „Toma Caragiu”,dar și la Casa de Cultură unde veneau  trupe din București. În felul acesta s-a deschis fereastra mea spre o lume „altfel”, o lume care mă fascina și, în același timp, mă atrăgea. Acest „altfel” care îmi oferea posibilitatea de a evada, a fost hotărâtor în a lua decizia de a  mă pregăti pentru actorie.

Alexadru Dabija și Marcel Iureș. Sunt nume care pentru tine înseamnă mai mult decât un regizor inspirat și un actor așijderea…

Evident că mult mai mult decât atât. Așa cum pentru viitorul unui copil contează cei 7 ani de acasă, în egală măsură și pentru un student, un învățăcel într-ale viitoarei profesii, contează enorm calitatea umană și profesională a mentorilor săi. Într-adevar, în facultate, căci atunci am avut parte de aceste „intersectări” fericite, am ajuns pe mâini bune. Cei doi formau atunci și formează și acum o echipă artistică redutabilă. De altfel, au rămas și foarte buni prieteni. Ei ne-au învățat să cerem mult de la noi, de la regizor, de la partenerii de scenă, ne-au învățat de asemenea, să fim selectivi, să ne ferim, să ne apărăm chiar, de ridicol dar să și respectam publicul.

Și dacă tot am adus vorba despre Marcel Iureș, acesta declara într-un interviu că „ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate”. Care a fost momentul în care ai simțit tu că te-ai maturizat din punct de vedere artistic?

Tot la orele de actorie, cei doi profesori ne cereau, ba chiar insistau, să fim conștienți, să fim responsabili de misiunea pe care o aveam atunci, ca învățăcei, și pe care o vom avea mereu, ca profesioniști, și anume aceea de a dărui. Aceea a fost prima lecție de maturizare. Întregul proces a durat însă ani. S-a întâmplat pe nesimțite și a fost, fără doar și poate, rodul unor întâlniri. A acelor întâlniri care lasă urme în principal în suflet și în minte.

Încercăm un portret al regizorului cu care tu relaționezi perfect?

Portretul acesta a fost întruchipat pentru prima data de domnul Alexandru Dabija și ulterior, de acei regizori are au avut că prioritate munca cu actorul.

Există lucruri, roluri, întâmplări pe care care ai dori să le retrăiești? Dar pe care nu ți le-ai fi dorit petrecute? 

Din acelea de… retrăit? O! Da! Foarte multe! Slavă Domnului că s-au cuibărit într-un mic locaș numit memorie afectivă. Cât despre celelalte…Ce să zic? Mă ajută mult că am învățat să înțeleg că nimic din ceea ce ni se întâmplă – uneori cu voie, uneori fără voie – nu este fără un rost anume. 

Atunci când vorbim despre SPECTACOL și nu am scris acest cuvânt cu majuscule din întâmplare, despre acel demers artistic care să transmită senzații aproape de perfecțiune, vorbim întotdeauna despre două părți: voi, cei de pe scenă și publicul, receptorul. Ce faci tu, că actriță, că să îi aduci pe oameni lângă tine și să îi păstrezi acolo vreme de câteva zeci de minute cât ține spectacolul?

 

La această întâlnire a publicului cu noi, cei de pe scenă, din fericire, mai există câțiva „complici” nevăzuți: dramaturgul, regizorul, scenograful, compozitorul, light designerul, …o întreaga echipă tehnică. În fond, cu toții suntem „vinovații” fiecărei întâlniri. Obligația mea este să nu trădez acest întreg. Nu mi-am dorit niciodată să atrag atenția doar asupra mea. Iar dacă ceva mă pune în valoare, acel ceva înseamnă de fapt, întreaga echipă.

Actorii au posibilitatea să fie în fiecare seară altcineva. Nu știu dacă e o șansă sau nu să poți să te transformi atât de ușor în altcineva, să împrumuți gesturile și sentimentele altcuiva. Cât de greu sau de ușor îți este ție să te desprinzi de un personaj atunci când se lasă cortina, după spectacol? 

Păi, iar mă întorc la anii de școală. Atunci am înțeles că acest cuvânt „personaj” se traduce prin „mască”, că actoria este o meserie și, prin urmare, nu trebuie să ne identificăm sută la sută cu personajul. Să intri în transă pe scenă, poate fi periculos. În concluzie, nepierzându-mă niciodată pe mine, reușesc ca, după ce ies din spațiul de joc, făcând totuși un efort anume, să mă desprind de… mască. 

Cu ce personaj ai pleca acasă și de ce? Dintre personajele interpretate de tine sau de alții.

Am în casa sufletului meu multe personaje. Unul din ele se numește Angela și ne-am cunoscut repetând la spectacolul „Cheek to Cheek”. Această Angela este o actriță în vârstă, ratată, care își găsește refugiul în băutură, care inspiră milă și care are nevoie de ocrotire. Acesta a fost primul meu rol de compoziție și unul dintre cele pe care le port cu mine în suflet. 

Urmărindu-te de ceva vreme, am observat trăiești într-un soi de… smerenie în relația cu lumea. Poți să fii un actor bun fără să fii un om bun? Acoperă masca – sufletul?

Iartă-mă că te corectez: eu încerc mai degrabă acel elementar bun simț în relația mea cu semenii. Acest bun simț și respect vin la pachet cu educația primita de acasă. Smerenia?  Este pentru mine o virtute foarte greu de dobândit. Nu spun că este imposibil, însă drumul către ea este anevoios și plin de încercări. Revenind la întrebarea ta. Da. Cred că poți fi un actor bun fără să fii un om bun. Și, da. Masca poate acoperi sufletul.

Dacă te-ar pune cineva să dai o definiție meseriei de actor, care ar fi aceasta? 

Este una dintre meseriile vocaționale, care îți oferă privilegiul să ajungi ușor la mintea și sufletul oamenilor. 

De ce ți-e dor cand ți-e dor?

Mi-e dor de copilărie. De persoanele dragi care au plecat din lumea asta. De locurile minunate pe care le-am vizitat. Și… de câteva spectacole.  

Cum este Lili Balica când nu este pe scenă?

E un om obișnuit.

Si acum, la final, o întrebare care mie îmi este foarte dragă: Care e întrebarea pe care o așteptai de la mine și pe care eu nu ți-am adresat-o? Întrebare – răspuns. 

Întrebare: Dacă ar trebui să o iei de la capat, tot actorie ai face?

Răspuns: Cu siguranță!

Un interviu de Andreea Medinschi