„Am intrat în lumea teatrului ca într-o aventură, cu un soi de curiozitate care avea legătură cu fascinația”

-Interviu cu regizorul Laurian Oniga-

Teatrul l-a cucerit încă dinainte de a-și da el însuși seama de asta. L-a tentat cu lumi noi, cu întâlniri esențiale și i-a marcat drumul în și… pe viață. Așa se face că, deși își dorea inițial o carieră de arhitect, s-a îndreptat către lumea scenei care l-a cucerit și pe care a cucerit-o. Laurian Oniga este regizor de-o viață. Iubește meseria aceasta despre care spune că i-a adus deopotrivă mari tristeți, dar și cele mai mari bucurii.

Arhitectură și teatru. Două feluri de a privi lumea care au în comun ideea de „a crea”. Cât de curajos trebuie să fie cineva ca să își asume acest statut… de creator?

Nu cred că este vorba despre îndrăzneală. E vorba poate de inconștiență pentru că ideea, conceptul de creator, depășește ceea ce am făcut eu până acum. Consider că „a construi” este un cuvânt mai potrivit în cazul meu. Și nu. Nu e vorba despre îndrăzneală, cât despre curiozitate. Am intrat în lumea teatrului ca într-o aventură, cu un soi de curiozitate care avea legătură cu fascinația. Era o lume care mă fascina și, dacă îmi aduc bine aminte, eu, în copilărie, nu am avut contact direct cu teatrul, ci cu filmul.

Deci apropierea de teatru s-a produs indirect atunci, în copilărie?

Tatăl meu și-a făcut stagiul ca medic, la Vatra Moldoviței, prin anii 1950-1955. Deși eu m-am născut la Huedin, mi-am petrecut copilăria mică la Vatra Moldoviței. Țin minte din acea perioadă ceva care mă obsedează de-o viață: primele filme pe care le-am văzut. Pot spune că am văzut primele filme… ca la teatru. Atunci nu era cinematograf acolo. În schimb era o linie ferată îngustă… un fel de tren… o mocăniță… care trecea săptămânal cu un vagon de marfă care era cinematograf. Din vagonul acela se proiectau filme. Practic, eram într-o scenografie… într-o sală de spectacole. Primul film pe care l-am văzut a fost „Ceapaev” – un film celebru al cinematografiei rusești din perioada aceea. Lumea din vagonul de tren, ecranul, mirosurile… mă duc cu gândul la teatru. Vagonul era o scenă. Ne îmbrăcam cu toții în hainele bune și urcam în vagon. Acolo am văzut filmele epocii respective, filme franțuzești, rusești, femei frumoase. Mă fascina lumea aceea.

Ați absolvit Institutul de Arhitectură Iaşi, 1975 şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti, 1986. Sunt deci aproape 10 ani între cele două diplome. Cum s-a produs această trecere de la arhitectură, la teatru?

O altă localitate importantă pe harta mea este Vatra Dornei, un orășel mic dar foarte cochet. Acolo am copilărit, acolo am făcut și liceul. Medicii și profesorii din oraș aveau o trupă de teatru. Să știți că făceau lucruri cu foarte mare respect și fără orgolii, fără vanități. Cu mult bun simț. Era o viață a acelei perioade cât se poate de serioasă. Țin minte că în casa părinților mei era un pian. În plus, doi colegi de-ai tatălui meu, medici, cântau la pian și la vioară. Au avut chiar și o mică orchestra de cameră. O făceau din pasiune. Era felul lor de a evada. Poate și dorința mea de a evada m-a apropiat de teatru. Mai apoi am terminat Facultatea de Arhitectură, dar după stagiu, am renunțat la meseria aceasta și am fost profesor de desen tehnic la un liceu. Acolo mi-am făcut o trupă de teatru și lucram cu elevii. Așa am început…

Ați intrat mai apoi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti. Ce a însemnat pentru dumneavoastră formarea produsă în compania unor dascăli care au fost și vor rămâne repere pentru teatrul românesc: Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu, sau profesorii de la clasele de actorie: Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Ion Cojar, Sanda Manu sau Amza Pellea?

Atunci când fost eu admis, în Institut se intra foarte greu. Toată lumea știa asta. Erau foarte puține locuri, doar cinci, și o singură facultate de regie în toată țara, la București. Nu știu dacă am intrat cei care meritam cu adevărat. Concurența era acerbă și nu întotdeauna foarte corectă. Știu foarte mulți oameni foarte bine pregătiți care nu au putut să intre.

Am considerat încă din primul moment că faptul că am fost admis este un mare privilegiu pentru mine și l-am tratat ca atare. Aproape că nu mai îmi venea să plec din Institut. Stăteam în școală de dimineața până seara. Nu mergeam doar la cursurile de regie, ci și la cele de actorie. Practic am fost la toate clasele de actorie. Am avut o foarte bună relație cu toți profesorii pe care i-ați amintit și mi-au permis să asist la cursurile lor. Cel mai mult acolo am învățat de la ei. De asta, munca cu actorul pe mine mă pasionează teribil. În același timp am avut-o profesoară la clasă pe Cătălina Buzoianu. Am avut PRIVILEGIUL să îi fiu student. Am pronunțat a nu știu câta oară acest cuvânt… privilegiu… pentru că sunt convins că asta mi s-a întâmplat. Am fost răsfățat.

„Puiule, dacă nu te costă nu are rost!” E o replică a lui Octavian Cotescu despre care ziceți că vă obsedează. Care au fost lucrurile din viața dumneavoastră care au avut rost, dar au și costat teribil?

Aș începe cu greșelile majore pe care consider că le-am făcut. Sunt din categoria celor care au făcut greșeli. Greșeli mari. Am ales de multe ori greșit. Nu întotdeauna am ales cel mai potrivit teatru în care să lucrez, nu întotdeauna m-am calibrat bine cu contextul în care mă manifestam. De exemplu, eu am terminat răsfățat facultatea: am luat Premiul Național de Debut din partea Asociației Naționale a Oamenilor de Teatru – pentru regie, pentru „Tartuffe”. În anul IV, am luat premiul pentru „Peer Gynt”, pentru scenografie. Tot un premiu național. Așa se face că, încă de la începuturi, am fost curtat de multe teatre. Așa cum sunt fotbaliștii pe care îi vor toate cluburile de fotbal. (râde) Și mi s-a cam urcat la cap. Și am crezut că pot face mai mult decât puteam de fapt. Mi-am supraevaluat capacitățile. Primeam telefoane așa: „Veniți la Craiova, la Teatrul Național. Primiți un apartament de trei camere imediat!” sau la Cluj…la Târgu Mureș. Și mă răsfățam… mă alintam…

Vorbind de regrete și lucruri la care am dat cu piciorul… Teatrul Național din Craiova, de exemplu, care avea pe vremea aceea o trupă foarte bună. Consider că dacă m-aș fi dus la Craiova aș fi fost profesional mult mai implinit. Depinzi ca regizor de actorii cu care lucrezi. Am făcut o mare greșeală și față de Teatrul Bulandra, la care mă chemase directorul de atunci: Jimmy (nr.Ion) Besoiu. Îmi propusese un text contemporan de Radu F Alexandru. Am spus „Da!”, am dat distribuția, au afișat-o la avizier… dar între timp am primit o altă ofertă de la Teatrul de Comedie și am acceptat-o pe aceasta din urmă. A fost o greșeală enormă pe care am făcut-o pe care, mai apoi, am plătit-o… Dacă aș sta acum să inventriez greșelile pe care le-am făcut în carieră… ar trece o oră și tot despre asta am vorbi…

Dar sunt și multe lucruri care au contat și contează…

Nu știu dacă sunt la ora bilanțului. Eu mă consider un ratat perfect. Și nu spun lucrul acesta autocompătimindu-mă… Asta este…Știți că nu oricine poate fi ratat. Dacă nu ai avut șanse, nu poți să spui că ești ratat. Eu am avut toate șansele profesionale și nu numai. Și le-am ratat cu brio.

Rămân însă în mintea mea întâlnirile și spectacolele bine primite. Și bucuria lor. De exemplu: primele spectacole făcute cu Dan Puric, datorită cărora Dan Puric a ajuns la Naționalul din București. Sau un spectacol la care am ținut foarte mult: „Yvona, principesa Burgundiei”, făcut la Teatrul Maghiar din Oradea, o montare care a marcat și trupa, și actorii și nu în ultimul rând, pe mine. Apoi, un spectacol la Teatrul Maghiar din Timișoara – „Gratiile” – cu care am luat Premiul pentru regie la Festivalul Teatrelor Maghiare de la Kisvárda, dar și Premiul pentru cel mai bun spectacol, pentru cel mai bun actor…. Multe dintre spectacolele făcute aici la Arad, spectacole făcute la Teatrul Național din Cluj, unde am avut parte de o întâlnire minunată cu Ovidiu Crișan. Spectacole precum „Tartuffe”, „Pescărușul” sau „Gâlcevele din Chioggia”, la Teatrul din Târgoviște sau o altă mare bucurie: „Cruciada copiilor”, cu Dan Puric, Maia Morgestern și Cecilia Bîrborea.

Ați activat în multe teatre: Teatrul Giuleşti Bucureşti, Teatrul Naţional din Timişoara, Teatrul Dramatic Constanţa, Teatrul Naţional şi Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul „Al.Davilla” Piteşti, Teatrul „Tony Bulandra” Bucureşti. Totuși sunt mai bine de două decenii de când Aradul e un soi de „acasă”. Ce v-a ținut aici?

Mă întreabă multă lume lucrul acesta. Am venit aici fugind de București. Acesta e cuvântul: AM FUGIT de București. Pentru că în viața mea profesională a existat o paranteză. În 1992, am intrat în politică, în Partidul Alianței Civice, alături de Nicolae Manolescu, Mihail Șora, Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Țăran, Bazil Popovici. Am făcut acest gest cu gândul că voi putea contribui la schimbarea lucrurilor în bine și înregistrând, la finalul mandatului meu, – eram vicepreședinte cu organizarea la partid – un eșec redutabil în alegeri. Am fost rănit de lucrul acesta. Dar nu e vorba despre orgoliu. A fost ceva în care am crezut. Priveam totul ca pe un spectacol. Dar un spectacol cu o miză foarte serioasă. După eșecul despre care vă vorbesc a fost o perioadă în care mi-am spus nu mai are rost să mă mai zbat, să mai încerc să schimb vreodată ceva. Atunci am simțit că Aradul mi s-ar potrivi. E un loc liniștit… departe de lumea dezlănțuită. În plus, aici e și soția mea cu care am lucrat câteva spectacole, spun eu, foarte bine primite de spectatori.

Ați fost o perioadă director al Teatrului din Arad. Ce a însemnat pentru dumneavoastră, din punct de vedere uman, această experiență?

Experiența în sine, așa… una peste alta… nu pot să spun că m-a marcat. Pentru că nu se întâmpla nimic nou. Și cât am fost în politică am avut o poziție de lider. Și ca regizor ai o poziție de lider, nu-I așa? Ca director e același lucru.

Vedeți însă, eu nu cred în tâmpenia asta cu zodiile, dar sunt născut în zodia Scorpionului și când investesc în ceva, nu investesc cu jumătăți de măsură. Nu iau supape de siguranță. Am crezut că voi putea transforma teatrul în ceva care să conteze, cel puțin la nivel național. Am încercat să schimb până și modul de a trăi în teatru, de a exista: cum arată premierele…ce se întâmplă după premiere… parteneriate… turnee importante… premiile Uniter care au venit după aceea… regizorii pe care i-am invitat. Au fost însă câteva lucruri la care nu am fost atent și pentru asta am plătit. Mi-am dat seama, după ce s-a încheiat mandatul, că nu am fost suficient de atent la relațiile cu oamenii cu care am lucrat. Am costatat, la încheierea mandatului, că mulți dintre colegii din teatru au fost nemulțumiți de ceea ce am făcut, dar care nu mi-au spus în față niciodată. Poate că aș fi putut corecta lucrurile. Poziția asta de manager… director, cum i se spunea înainte, nu trebuie invidiată de nimeni. Niciodată nu îi vei putea mulțumi pe toți!

Am însă un mare regret… faptul că nu am putut să îmi duc până la capăt proiectul. Poate spun vorbe mari și poate pot părea lipsit de modestie acum… dar cred că Aradul ar fi contat mai mult în lumea teatrului românesc.

Sunteți un creator căruia îi place să caute… să descopere… știu că întotdeauna înainte de a vă apuca propriu zis de lucru la un spectacol căutați textul cel mai bun, varianta/traducerea care spune cel mai mult…Cum se împacă această rigurozitate a creației cu „boemia” pe care noi, spectatorii de rând, o considerăm ca fiind un modus vivendi al artistului?

Încă nu sunt convins dacă regizorul este artist sau nu. Nu sunt convins că profesia de regizor poate fi asimiliată unui artist. Însăși atributele sale sunt diferite de ceea ce se cere sau ceea ce înseamnă un artist. Rigoarea – aproape inginerească, aproape matematică, necesară pentru a fi un regizor profesionist, pare că exclude artistul. E nevoie de maturitate. E nevoie de experiență. E nevoie de știință în profesia asta. E nevoie de cunoaștere. Un artist e mai mult spontan, liber, poate improviza. E în altă zonă.

Dar aventura? Neprevăzutul? Își găsesc loc în profesia aceasta?

Pentru mine aventura constă în importanta întâlnirii în cel mai concret mod cu putință, cu actorii. Spectacolele au ieșit atunci când întâlnirea cu actorii a fost reușită. Vorbim despre o întâlnire vie… o întâlnire în care dai și primești. Un soi de ping pong de sentimente, de idei, de afinități. Eu fără asta nu pot. Am colegi – regizori remarcabili – pentru care lucrul acesta nu este foarte important. Au foarte clar conceptul de spectacol. Și duc actorii acolo unde doresc ei, uneori chiar împotriva voinței acestora. Și atenție! Vorbesc despre regizori importanți. Eu nu pot lucra așa. E ca în dragoste. Dacă nu ești iubit, nu poți forța lucrurile.

Acum, la final de discuție, aș vrea să pătrundem un pic în sufletul dumneavoastră. Domnule Oniga, de ce vă e dor când vă e dor?

De orașul în care am copilărit. Orașul acela mic cu o comunitatea foarte interesantă: români, evrei, nemți, polonezi… de fiul meu, de părinții mei care nu mai sunt…

Întrebarea pe care o așteptați de la mine și pe care eu nu v-am adresat-o?

Întrebarea ar fi: De ce mi-e frică?

Și răspunsul?

De prostie!

Un interviu de Andreea Medinschi
*Fotografii din arhiva Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad și a Teatrului Național Cluj Napoca