Recenzie „Ai mei erau super” la FNT

Un spectacol cald, asa ar putea fi descrisa, generic, productia Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad, Ai mei erau super, in regia lui Cristian Ban. Cinci actori, cu varste aproximativ egale (nascuti in anii 70), povestesc publicului franturi din propriile lor copilarii si, implicit, din vietile parintilor in anii tineretii. Personal, am ajuns la o anume satietate cu aceasta interminabila redescoperire a comunismului, de cele mai multe ori umanizat si tratat cu nostalgie. S-a scris o intreaga literatura pe aceasta tema, iar fenomenul cinematografic romanesc a inflorit exploatand din toate pozitiile exotismul (in ochii Europei!) comunismului romanesc.
Din fericire pentru mine, insa, Ai mei erau super nu e o creatie atat despre comunism cat despre revizitarea propriei copilarii, aventura ce se face cu duiosie, alean, autoironie si uimirea ca toate acestea au fost, candva, reale. Inevitabil, evocarile personale se intersecteaza cu dimensiunea sociala a unor vremuri dominate de frig, intuneric, foame. Parintii au, in ochii copiilor, profil de eroi prin solutiile de supravietuire pe care le gasesc („inginerelile” tatilor sau inventivitatea mamelor) sau prin simplul lor fel de a fi …tineri.
Relatia cu publicul se doreste directa. Inca de cand se intra in sala, actorii stau pe scena, zambind, salutand spectatorii cunoscuti. Atmosfera se vrea destinsa, totul decurgand ca si cum, undeva la o bere, ai depana amintiri bitter-sweet despre copilul ce erai candva. Numele personajelor coincide cu cel al actorilor, la fel cum biografia personajului se identifica total cu cea a interpretului. Riscul unei astfel de abordari e ca intregul scenariu sa se reduca la rememorari personale, private, ale actorilor aradeni (Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabau-Nica, Robert Pavicsits, Stefan Statnic), cu atat mai mult cu cat sunt utilizate obiecte dintr-un „patrimoniu” la fel de personal (imagini de familie, obiecte vestimentare, jucarii originale si multe alte maruntisuri pe care cu totii, nu-i asa?, obisnuim sa le arhivam). Relatarile, insa, au un aer de generalitate suficient de mare incat sa se regaseasca in ele si publicul care a prins, mai mult sau mai putin, perioada respectiva.
Se recurge, inevitabil, si la locuri comune: anumite linii melodice specifice (bunaoara, genericul de la Telecinemateca), milieul si bibeloul de pe televizor, covorul persan. Decorul, in intregul sau, se doreste a fi o aglomerare de obiecte cu relevanta documentar-afectiva (scenografia: Cristina Milea), un fel de muzeu din interiorul caruia conectarea la fluxul aducerilor aminte este mai lesnicioasa. Actorii despacheteaza obiecte-marturie din cutii de carton, reproducand, in fizic, un spatiu al memoriei.
Ultima scena a spectacolului e si cea mai profunda. Actorii ies din scena, apoi revin, imbracati identic cu parintii lor, pe care ii privim in imaginile de epoca. O emotionanta pliere a lui azi pe ieri, o stergere a distantelor generationiste, o profunda declaratie de dragoste a copiilor fata de parinti.
Au fost deranjante unele ezitari ale unora dintre actori care, in ciuda relaxarii totale si a colocvialitatii pe care le-o pretindea constructia spectacologica, aveau trac si ratau pronuntii complete si corecte. Dincolo de aceste detalii, insa, Alina, Carmen, Roxana, Robert si Stefan se fac placuti prin caldura umana pe care o transmit si prin modul sincer in care se raporteaza la copiii din ei.
Permanent, pe durata spectacolului, am avut impresia ca ceva lipseste. Mult mai tarziu mi-am dat seama de unde senzatia de incompletitudine: spectacolul cerea interactivitate, schimb de impresii cu publicul, comentarii si completari din partea acestuia. Cele cinci cronici de familie s-ar fi deschis astfel, implicandu-ne in mod direct. Cu atat mai mult cu cat, prioritar, spectacolul lui Cristian Ban este unul de public.
Text semnat Calin Ciobotari

Sursa: www.jurnalvirtual.ro

Comentarii